Titluri străine renumite îşi făceau intrarea sperând să acapareze un segment care începuse să fie extrem de disputat. Publisherii autohtoni au născut şi ei, peste noapte, publicaţii menite să acopere nişa aflată în mare vogă. Economia creştea într-un ritm ameţitor, băncile dădeau credite cu nemiluita, consumul părea scăpat de sub control.
Companiile aveau bani de cheltuit pe publicitate. Informaţia economică de calitate, bine împachetată, servită rapid, devenise în sfârşit o miză. Evident, fiecare publisher râvnea la o felie din tort, cât mai mare. Nu mai conta cum. Bonusarea cititorilor a devenit o practică sadea, cvasigeneralizată. Combinaţia ziar + carte + CD + încă ceva părea garanţia unor salturi ameţitoare ale vânzărilor la tarabă.
Toate deciziile îşi au însă reversul lor. Dilema anilor respectivi era precum cea cu oul și găina: ce voiau, de fapt, cititorii: cartea sau ziarul? Capital n-a vrut sa intre în goana după tiraje cu orice preţ. Unul dintre foştii directori generali ai trustului elveţian din care făcea parte Capital descria situaţia siderat: „E ca şi cum ai lipi pe prima pagină a ziarului o bancnotă de 10 lei, dar tu vinzi ziarul cu 2,5 lei. Aşa ceva e de neacceptat!“. Aşa că neutralitatea tradiţională a Elveţiei s-a aplicat şi în strategia de business de la Capital. Desigur, la acea vreme, această politică de a nu te lupta folosind chiar armele concurenţei a dezamăgit.
Capital a pierdut pentru o vreme poziţia de lider, e drept, cam pe când piaţa ajunsese deja la hazard moral. Cifrele de audienţă au ajuns să fie privite cu îndoială, într-un moment în care tirajele creşteau nefiresc.
Dar a venit criza, iar primele victime nu au întârziat să apară. Banii din piaţă s-au evaporat şi, odată cu ei, s-au dus şi câteva titluri care până nu demult pompau averi în campanii de marketing.
Capital a rămas în picioare (între timp, chiar şi-a recăpătat poziţia de lider), deşi mulţi îi cântau deja prohodul. În anii care au urmat a experimentat de toate: la conducerea sa s-au perindat nu mai puţin de patru directori executivi şi trei directori generali, revista şi-a schimbat formatul, şi-a schimbat şi ziua de apariţie, numărul de pagini s-a redus, echipa a avut de luptat cu cea mai mare fluctuaţie de jurnalişti din istoria sa şi, în cele din urmă, a trecut la un nou proprietar. Ca într-un montagne russe.
Cu siguranţă, de-a lungul existenţei sale, Capital nu a reuşit mereu să se ridice la nivelul tuturor aşteptărilor. A dezamagit uneori, dar a şi plătit pentru asta. Cineva spunea că, într-un fel sau altul, a fost victima propriului său succes. Primul săptămânal economic al ţării devenise sinonim cu analiza serioasă, cu abordările inedite, revelatoare.
Capital avea orgoliul şi capacitatea de a lansa în spaţiul public soluţii îndrăzneţe la problemele momentului, bazate pe argumente corecte, fezabile. Capital devenise vocea oamenilor de afaceri. Devenise un hobby. Nu puteai să laşi să treacă săptămâna fără să răsfoieşti revista. Era ca şi cum ai rămâne astăzi fără telefonul mobil sau fară internet. Doamne fereşte!
Exact asta îi doresc şi acum revistei Capital, la împlinirea a doua decenii de existenţă: să redevină un hobby. Atât pentru cititorii ei, cât şi pentru cei care o scriu.
Iulian Bortoş a fost redactor-şef al revistei din 2005 până în mai 2011, când a devenit şeful serviciului de comunicare externă al companiei E.ON România
Citiţi şi: CAPITAL, DUPĂ 20 DE ANI: Când cifrele se găseau mai greu decât drogurile – de Claudiu Şerban
CAPITAL, DUPĂ 20 DE ANI: Elveţienii, hoteluri şi titluri de primă pagină –
– de Ionuţ Popescu
CAPITAL, DUPĂ 20 DE ANI: Cum s-a fãcut de s-a lansat Capital în social media
– de Ioan Mărgărit
CAPITAL, DUPĂ 20 DE ANI: Lansarea Capital: o coproducţie româno-elveţiană de succes– de Valentin Negoiţă
