In agricultura se respecta corelatia evidentiata pe ansamblul economiei, si anume ca randamentele obtinute in sectorul privat sunt superioare celor din sectorul de stat.Desi sectorul privat detinea 70% din suprafata agricola a tarii la sfarsitul anului 1998, valoarea productiei agricole furnizate de acest sector era de peste 90%. Aceasta, in conditiile unei inzestrari cu factori de productie inferioare sectorului de stat. Afirmatia este valabila atat pentru productia vegetala, unde 90,1% din vol
In agricultura se respecta corelatia evidentiata pe ansamblul economiei, si anume ca randamentele obtinute in sectorul privat sunt superioare celor din sectorul de stat.
Desi sectorul privat detinea 70% din suprafata agricola a tarii la sfarsitul anului 1998, valoarea productiei agricole furnizate de acest sector era de peste 90%. Aceasta, in conditiile unei inzestrari cu factori de productie inferioare sectorului de stat. Afirmatia este valabila atat pentru productia vegetala, unde 90,1% din volumul valoric al productiei provenea la sfarsitul anului 1998 din sector privat, cat si pentru sectorul productiei animale, unde sectorul privat asigura 90,7% din valoarea productiei.
Daca acestea sunt cifrele de structura valorica a productiei agricole din 1998, ponderea agriculturii ca ramura in PIB a inregistrat, in intervalul 1991-1993, o crestere, urmata de o scadere continua, incepand din 1994, de la 20,6% la 15,6% in 1998. Aceasta tendinta se inregistreaza pe fondul unei cresteri continue a populatiei ocupate in agricultura, respectiv de la 27,5% in 1989, la 39,3 in 1998, echivaland cu o scadere de productivitate in ramura.
Un alt factor agravant pentru productivitatea muncii in agricultura, deci pentru nivelul de trai al taranimii, il constituie scaderea, in ultimii ani, a suprafetelor acoperite cu livezi si pepiniere pomicole, cu 26.000 ha, ca si a suprafetelor acoperite de vii si pepiniere pomicole, cu 12.000 ha. Acestea sunt culturi intensive care pot aduce venituri superioare in masura in care se desfasoara cu profesionalism si investitii corespunzatoare. In practica, o data cu reducerea suprafetelor se produce o alta „crima”. Soiurile superioare de vita de vie, care cer o ingrijire costisitoare, sunt inlocuite cu soiuri hibride, care nu sunt pretentioase sub aspectul intretinerii si valorificarii. Acelasi fenomen are loc in livezi. Cauza o constituie, in ambele cazuri, lipsa mijloacelor financiare pentru sustinerea unei productii intensive.
Desigur ca saracirea taranimii nu
s-a produs in ultimii ani. Ea a inceput o data cu procesul de colectivizare a agriculturii, cand taranilor le-au fost smulse cu de-a sila uneltele agricole, animalele de munca, mijloacele de transport, septelul. Pentru aceste milioane de tarani „restitutio in integrum” inseamna cel mult un cupon pentru seminte sau motorina sau o prima de 200-300 lei la kilogramul de cereale livrat la stat.
Foarfeca preturilor
industrie – agricultura
Ministrul agriculturii a incercat sa intervina in favoarea agricultorilor prin setul celor 15 ordonante, dar a fost suspectat ca franeaza globalizarea. Masurile preconizate in ordonante pleaca de la constatarea ca foarfeca preturilor industrie-agricultura a reusit sa duca la faliment pe temerarii intreprinzatori in agricultura, input-urile industriale in agricultura inregistrand o dinamica a preturilor de cateva ori mai mare decat output-urile ramurii – produsele agroalimentare.
Lipsa oricarui gest de organizare a pietei agricole deschide calea celor doua categorii de profitori: cei mai inchisi la culoare, care joaca rol de intermediari in lipsa asociatiilor agricole care sa-si desfaca direct marfa, si cei deschisi la culoare, care, pe principiul „obrazul subtire cu greutate se tine”, valorifica lipsa de protectie tarifara si netarifara a pietei produselor agroalimentare romanesti. Astfel se face ca balanta comerciala la aceasta grupa de marfuri este deficitara atat pe relatia UE, cat si CEFTA.
Ceea ce s-a reusit sa se promoveze pana acum ca masuri in sprijinul agriculturii privesc „Asociatia utilizatorilor de apa” si controlul produselor alimentare. Totusi, se pare ca Ioan Muresan este primul ministru postdecembrist al agriculturii care a inteles ce este de facut si doreste sa si faca. Lipsa, in ultimii zece ani, a unor politici coerente in agricultura a dus la scaderea dramatica a productiei si a suprafetelor cultivate. Suprafata cultivata cu grau si secara s-a redus atat in anii agricoli 1997-1998, cat si in 1998-1999, cu cate 400.000 ha, iar productia s-a redus corespunzator mai intai cu doua milioane de tone, iar in acest an cu 500.000 de tone.
La porumb, caderea productiei a fost si mai mare in 1998, de patru milioane tone. Convertite in dolari, aceste recolte potentiale ne-ar fi permis sa negociem cu mai multa fermitatea cauza agriculturii romanesti in raport cu organismele financiare internationale. Sau cel putin ar fi acoperit deficitul comertului exterior cu „produse alimentare si animale vii”, care in 1997 a fost de 150 milioane USD, iar in 1998 de 529 milioane USD. Pe primele cinci luni din 1999 s-a acumulat deja, la aceasta grupa de marfuri, un deficit de 145 milioane USD.
Agricultura, ramura cu cel mai inalt grad de privatizare – 70% din suprafata agricola, 75% din tractoare, peste 80% din efectivele de animale – are rezerve enorme de crestere, prin aplicarea unor politici agricole adecvate.