O ţară cu un nivel de trai foarte ridicat precum Luxemburgul are o rată a riscului de sărăcie mai mare decât cea a unor ţări cu un venit mult mai mic.
În SUA, rata sărăciei este definită în funcţie de aşa-numitul prag "absolut", stabilit la o anumită sumă – considerată a fi venitul minim de subzistenţă -, calculat pentru o familie formată din patru persoane. În 2008, acesta era de 21.200 dolari, adică 16.383 euro (înainte de impozite).
În Europa, începând din 2001 pragul este relativ: este în pericol de sărăcie individul al cărui venit reprezintă sub 60% din venitul mediu naţional echivalent (adică, venitul disponibil în familie împărţit la numărul de membri, folosind o formulă de economie la scară în care fiecare adult suplimentar valorează 0,5 şi fiecare persoană sub 14 ani – 0,3) – ceea ce în Portugalia înseamnă 883 euro/lună pentru un cuplu cu doi copii minori.
Folosind formula de calcul europeană anterioară, care se referea la 50% din venitul mediu, rata de sărăcie din SUA ar fi fost în anul 2000 nu de 11,3%, ci de 24% – prin urmare mai mult decât dublă.
Rata sărăciei "în stil european" depinde, aşadar, de venitul global al ţării. Ceea ce conduce la rezultate aparent paradoxale. cum se subliniază în "Counting the poor", Oxford University Press, 2012: "În ţările care sunt relativ bine sub aspect economic, unde venitul mediu a crescut într-o anumită perioadă, sărăcia relativă a sporit din cauza disparităţii crescânde. (…) Chiar dacă veniturile cresc pentru toată lumea, rata relativă a sărăcie poate creşte".
3.195 de euro îi despart pe săracii români de cei luxemburghezi
Carlos Farinha Rodrigues, într-o comunicare recentă, arată faptul că, în Luxemburg, un cuplu cu doi copii este considerat sărac dacă venitul său lunar este sub 3.417 euro, în timp ce în România acelaşi cuplu este sărac dacă deţine un venit de sub 222 euro. Iar Neil Gilbert, de la Universitatea Berkeley, subliniază că pericolul de sărăcie în Ungaria, în Slovacia, în Republica Cehă şi în Slovenia este mai scăzut decât în Finlanda, în Germania, în Franţa şi în Luxemburg, unde veniturile sunt mult mai mari.
Creat după intrarea ţărilor din Est în UE, indicele de privaţiune materială al Eurostat, care urmăreşte să verifice ce pot achiziţiona/deţine oamenii cu venitul disponibil, naşte şi multe obiecţii. El este format din nouă componente: consumarea unei mese cu carne şi peşte (sau echivalentul vegetarian) o dată la două zile, plata fără întârziere a cheltuielilor de bază, încălzirea locuinţei, deţjnerea unei masini de spălat, a unul televizor color, a unei maşini, a unui telefon, capacitatea de a face faţă unor cheltuieli neaşteptate de circa 400 de euro şi achitarea unei săptămâni de concediu, cu transport şi cazare pentru întreaga familie.
Neputinţa legată de trei dintre componente defineşte precaritatea, iar dacă este vorba despre patru, avem de-a face cu o privaţiune severă, ceea ce înseamnă că toate cântăresc la fel, în ciuda diferenţei substanţiale între a nu putea să plăteşti chiria casei sau să te hrăneşti decent şi a nu dispune de fonduri pentru a petrece o săptămână de concediu în afara casei.
Sursa: Rador