Liderii Uniunii Europene s-au reunit în decembrie 2002 la summit-ul de la Copenhaga. Cu un an înainte, Turcia, care primise statutul de ţară candidată la aderarea la UE la summit-ul de la Helsinki, negocia intens cu liderii UE lansarea negocierilor în anul 2003. Liderii UE nu erau de acord cu această dată, 2003. Premierul Greciei, Kostas Simitis, dorea rezolvarea mai întâi a problemei cipriote. În 2004, premierul Italiei, Silvio Berlusconi, încearcă să-l convingă pe Tayyip Erdoğan. Tayyip Erdoğan era foarte supărat de tacticile de temporizare a liderilor UE. Intenţiona să părăsească summit-ul şi să se întoarcă în Turcia. Prim-ministrul Danemarcei, Anders Fogh Rasmussen, a cărui ţară deţinea preşedinţia în exerciţiu a Uniunii Europene, s-a retras într-un birou şi cauta împreună cu colegii săi o soluţie. S-a întoars către colegii săi şi a spus: „Mai întâi să discutăm, apoi să-l păcălim”. Şi chiar l-au păcălit. Ceea ce s-a întâmplat cu 20 de ani în urmă la Copenhaga este sinteza tacticii pe care Uniunea Europeană, şi în general Occidentul, o aplică în relaţiile cu Turcia, a scris publicația Cumhuriyet.

De luni de zile se vorbeşte despre condiţiile avansate de Turcia pentru aderarea Suediei şi Finlandei la NATO. Suedia credea că dacă va solicita aderarea la NATO i se va întinte covorul roşu şi va fi poftită imediat să adere. Condiţiile impuse de Turcia au şocat întreaga ţară. Pentru poporul suedez, care credea că lumea se învârte în jurul lui, a accepta că aderarea la NATO este supusă aprobării Turciei însemna ceva asemănător înjosirii. De altfel, ministrul de externe de atunci vorbea ca şi cum ar susţine această idee şi nu s-a ferit să folosească limbajul ameninţării: „Ar fi bine dacă Turcia ar avea relaţii bune cu noi. Suntem sprijiniţi de marile state”. Aceeaşi doamnă ministru era foarte fericită când a făcut fotografii în biroul său îmbrăcată în costumul luptătorilor de gherilă cu fete de origine kurdă. Iar cea care a urcat pe scenă, acum 4-5 ani, la o reuniune a organizaţiei teroriste PKK, care s-a desfăşurat de la Stockholm, şi spunea „Eu sunt sprijinul vostru, în mine trebuie să aveţi încredere. Uite, vă dau 330 milioane de dolari. Şi o să vă mai dau” era tot acelaşi ministru. Modul de gândire şi de atitudine al unui popor atât de departe de realităţiile lumii se poate oare explica prin faptul că trăieşte în prosperitate şi că nu a fost implicat în niciun război de 213 ani?

Barack Obama a efectuat o vizită în Suedia pe 4 septembrie 2013

Preşedintele SUA Barack Obama a sosit la 4 septembrie 2013 în Suedia pentru o vizită de două zile. Prima pagină a cotidianului Dagens Nyheter, considerat nava amiral a presei scrise suedeze, a fost alocată acestei vizite. Titlul era: „Bine ai venit în Mica Americă, domnule preşedinte!”. Iar în paragrafele bolduite ale editorialului se spunea: „Chiar dacă între cele două ţări există importante diferenţe politice şi culturale, societatea suedeză este cea mai americanizată societate a Europei”.

La asemenea cuvinte nu avem nimic de spus. De altfel, SUA, prin filmele lor, prin manifestările lor culturale, prin legăturile lor din NATO au obişnuit numeroase ţări cu traiul american. Din acest motiv nu ne uimeşte această dependenţă, chiar iubire față de SUA, unde trăiesc 35 de milioane de cetăţeni de origine suedeză. Şi nu numai în asta constă legătura Suediei cu Statele Unite.

Suedia s-a aliniat deja standardelor NATO

Jurnalistul Mikael Holmström, care s-a specializat în probleme de securitate, relatează în cartea sa „Alianţa secretă- legăturile secrete ale Suediei cu NATO ” că, după Al Doilea Război Mondial, Stockholmul a servit NATO precum un membru fidel. În timp ce toată lumea considera Suedia ca fiind o ţară neutră, iar populaţia se lăuda cu neutralitatea, Stockholmul acţiona asemeni unui stat membru NATO. Iar solicitarea de acum ca Suedia să adere la Alianţa Nord-Atlantică nu are altă însemnătate decât oficializarea acestei relaţii.

Deocamdată nu se vorbeşte despre amplasarea de sisteme de rachetă, despre înfiinţarea de baze militare ale NATO, dar prin dublarea cheltuielilor militare, Suedia s-a aliniat deja standardelor NATO. Iar o altă parte a standardelor NATO înseamnă, bineînţeles, înzestrarea armatei cu arme americane. Bine, dar faptul că PKK acţionează în voie în Suedia, ajutorul acordat YPG/PYD (Unităţile de Apărare a Poporului, aripa militară a PYD/Partidul Uniunii Democratice, aripa siriană a PKK-n.trad.) se poate explica prin relaţia dintre SUA şi NATO? Altfel nu este posibil. Bineînţeles că trebuie să ne gândim că Suedia ia în considerare şi interesele sale economice în relaţia cu noul stat care se va forma. (Articol de Osman İkiz).