„Legea națiunilor va fi fundamentată pe o federație de state libere.” Astfel a prezentat marele filozof german Immanuel Kant fundamentele planului său pentru o „pace perpetuă”. Nici o altă parte a lumii nu i-a adoptat idealismul într-un mod mai cuprinzător decât Europa postbelică, relatează The Financial Times.

Cum se adaptează această UE idealistă la noua noastră lume

Și totuși, va fi murit acum acest vis măreț? Diplomatul britanic Robert Cooper a argumentat în mod strălucit că putem împărți lumea în „pre-modernă”, prin care el înțelege acele părți în care domnește anarhia, „modernă”, prin care înțelege lumea „statelor” naționale, respectiv „post-modernă”, prin care înțelege încercarea Europei de a crea o federație de state, așa cum și-o imagina Kant. Cooper argumentează că „ceea ce s-a încheiat în 1989 nu a fost doar războiul rece și nici măcar, într-un sens formal, al doilea război mondial […]

Ceea ce s-a încheiat în Europa (dar poate că numai în Europa) sunt sistemele politice ale ultimelor trei secole: balanța puterii și instinctul imperial”. Nimeni dintre cei familiarizați cu istoria Europei nu ar trebui să fie surprins câtuși de puțin de dorința găsirii unei căi diferite privind comportamentul statelor și relațiile dintre ele. De fapt, trebuie să fii imbecil pentru a nu o înțelege.

Și totuși, cum se adaptează această UE idealistă la noua noastră lume, una în care instinctul imperial e hidos de vizibil la propriile ei frontiere? Cum se adaptează ea la o lume care nu mai poate fi caracterizată sub nici o formă în mod plauzibil drept o „ordine internațională bazată pe reguli”, ci mai degrabă drept una a crizelor economice, a pandemiei, a de-globalizării și a conflictului între marile puteri?

Unele dintre problemele pe care le are UE derivă din faptul că e o confederație de state

Teoretic, poate că UE „post-modernă” ar putea supraviețui în această nouă lume, cu impulsurile ei înspăimântătoare în direcția distrugerii. Însă visul post-1989 al unei ordini mondiale foarte diferite îi înlesnea Uniunii calea către transformarea pe care și-o dorea, într-un continent prosper și pașnic. SUA au exploatat „momentul unipolar”, răspândindu-și puterea militară de jur împrejurul lumii. Europa nu-și dorea acest lucru, după cum o demonstrează reacția ei la războiul din Irak.

Unele dintre problemele pe care le are UE derivă din faptul că e o confederație de state, iar nu un stat. Dificultățile administrării unor economii divergente în cadrul aceleiași uniuni monetare constituie rezultatul inevitabil. Banca Centrală Europeană joacă un rol politic esențial în menținerea laolaltă a acestor economii. Din nou, piața unică nu e integrată în același mod în care e integrată piața americană. Lipsa dinamismului în tehnologia informațiilor și comunicațiilor trebuie să fie parțial explicată de această realitate: în definitiv numai o singură companie europeană, ASML, fabricant de echipamente producătoare de cipuri, se află printre primele 10 cele mai valoroase companii tehnologice de pe glob.

Probabilitatea e ca aceste dificultăți să se agraveze într-o economie mondială mai naționalistă și mai fragmentată. Piețele mondiale deschise de care Germania (în special) depindea devin acum mai puțin deschise. Ceea ce nu poate fi decât costisitor. Mai mult chiar, SUA se reorientează spre o politică industrială intervenționistă și protecționistă. Pentru UE, o asemenea cotitură creează probleme existențiale. Tentativele similare din interiorul ei n-au cum să fie decât mai degrabă naționale decât europene. Ceea ce ar amenința piața unică și ar conferi avantajul statelor membre cu cele mai multe resurse. Germania va fi cea mai bine poziționată. Concomitent, prețul energiei fiind mai mare în UE decât în SUA, acest lucru constituie o amenințare la adresa industriei grele europene.

Reformele interne trebuie să depindă în mod substanțial de rolul pe care UE și-l dorește în noua lume

Pe de altă parte, au apărut și două riscuri de securitate enorme la adresa UE. Unul e confruntarea cu Rusia, care, se tem unii, ar putea primi curând sprijin militar din partea Chinei. Acesta nu e însă decât unul dintre aspectele unei lumi în curs de scindare în blocuri rivale, cu consecințe pe termen lung incalculabile pentru oricine, dar în mod special pentru acel bloc care-și dorește pacea mai mult decât orice. Cealaltă amenințare, globală, vine din partea mediului înconjurător. Chiar dacă UE e în fruntea luptei climatice, aceasta e o problemă pe care nu o poate rezolva de una singură, din moment ce produce doar 9% din emisiile globale și nu contribuie cu nimic la creșterea lor.
Așadar, cum poate UE, eliberată acum de obstacolele interne generate de obsesia britanică a suveranității, răspunde la o situație globală atât de diferită de cea la care spera în urmă cu trei decenii?

Pe plan global, ea trebuie să decidă dacă vrea să fie un aliat, o punte sau o putere. Atât timp cât SUA rămân o democrație liberală și parte integrală a alianței vestice, UE va fi obligatoriu mai apropiată de ele decât de alte puteri. Prin urmare, în această lume, UE va fi cel mai probabil un aliat subordonat. Rolul de punte i-ar reveni în mod natural unei entități dedicate idealului unei ordini bazate pe reguli. Totuși, întrebarea e cum poți fi o punte într-o lume atât de profund dezbinată în care UE e incomparabil mai apropiată de o parte decât de alta. A treia variantă e să încerci să devii o putere de modă veche, pe propriile picioare, cu resurse dedicate pe măsură politicii externe și de securitate. Dar pentru a se întâmpla așa ceva UE ar avea nevoie de o uniune politică și fiscală incomparabil mai aprofundată. Iar obstacolele din calea acesteia sunt nenumărate, inclusiv o profundă neîncredere reciprocă.

Reformele interne trebuie să depindă în mod substanțial de rolul pe care UE și-l dorește în noua lume. Cu cât vrea să fie mai activă și mai independentă, cu atât mai crucial va fi să-și aprofundeze federalismul. O astfel de aprofundare va fi fără îndoială riscantă, întrucât va deștepta reacții naționaliste. Ar putea fi de asemenea imposibil să se ajungă la un numitor comun. Însă un anumit grad de aprofundare ar putea fi inevitabil, dată fiind nevoia unei poziții mai robuste din perspectiva securității, dar și fragilitatea vizibilă generată de divergențele din zona euro.

Visul lui Kant nu s-a dovedit a fi apt de export. Trăim într-o lume caracterizată de dezordine, naționalism și conflict între marile puteri. Nu e lumea la care visa UE. Dar dacă liderii europeni doresc să-și conserve acest mare experiment al relațiilor pașnice, ei trebuie să-l consolideze în vederea furtunilor viitoare.