În decurs de un deceniu, masacrarea propriilor talente de către Partidul Conservator l-a propulsat prin cinci posturi guvernamentale în tot atâția ani, până când, din poziția de ministru de finanţe, a căzut victimă sindromului Johnson-Cummings [aluzie la epurările operate recent în partid de cei doi – n.trad.]. Acum își linge rănile pe băncile parlamentului și concomitent revine la vechea lui slujbă de la banca americană JP Morgan, este scris pe theguardian.com.
Care-i treaba cu băncile astea? JP Morgan e specializată în a se pune bine cu politicienii. Pe statul ei de plată, Javid i se alătură lui Tony Blair, unui fost premier finlandez și unui fost ministru de finanțe italian. Whitehall [guvernul britanic – n.trad.] are un comitet care verifică asemenea slujbe primite de politicieni în sectorul privat, ca nu cumva ele „să fie tranzacționate pentru favoruri”. În cazul băncilor, este o glumă. În acest moment City [centrul financiar londonez – n.trad.] și Whitehall sunt ca doi bețivi care se clatină împreună pe stradă, cu ochii mijiți după bani publici.
Încă din Evul Mediu economia britanică a avut de profitat de pe urma tensiunilor dintre marile finanțe și politică, dintre City și Westminster [parlamentul britanic – n.trad.]. Încă de când William Cuceritorul îi venea de hac Angliei saxone, el a lăsat autonomia City-ului intactă, în schimbul banilor. Astăzi, Boris Johnson se comportă și el foarte similar.
City poate susține fără a greși că a fost o stâncă a stabilității pe care Britania a supraviețuit unei jumătăți de secol de dezindustrializare. Însă actuala lui forță a apărut abia odată cu Big Bang-ul [abrogare masivă a normelor financiare – n.trad.] lui Nigel Lawson din 1986. Ceea ce fusese până atunci un club închistat al oligopolurilor a explodat pentru a deveni cea mai sălbatică piață a banilor din Occident. În cursul exploziei privatizării din anii ’90, guvernele au apelat la un cerc select de bănci comerciale și la Cele Cinci Mari firme de contabilitate pentru sfaturi. Fondurile se revărsau în Londra din întreaga lume, doar pentru a fi multiplicate aici odată cu scurgerea deceniilor.
De atunci s-a acordat multă atenție legislației inadecvate. O serie inconsecventă de reforme a încercat să limiteze cele mai scandaloase metode de fentare a fiscului, sanctuarele offshore și „spălătoriile [de bani] Londrei”. Dar banii și-au spus cuvântul: bani din Rusia, bani din Golf, bani din Extremul Orient, bani de peste tot. Nimeni nu întreabă de ce legile altfel exigente nu mușcă niciodată.
Răspunsul este acela că între City și Westminster există o ușă turnantă a interdependenței. Derulând înapoi ultimii 20 de ani puteam vedea o întreagă procesiune de secretari permanenți ai Trezoreriei trecând de la Whitehall la înălțimile impozante din City. Lord Burns se duce președinte la compania de servicii financiare Santander, Sir Peter Middleton președinte la banca Barclays, Lord Macpherson președinte la banca Hoares. Toți sunt de o corectitudine impecabilă. Dar nu aceste posturi în sine contează, ci mai degrabă convingerea din fiecare cap din Whitehall și Westminster că la numai o aruncătură de băț se află un refugiu călduț pentru vremuri tulburi. Poartă-le de grijă băncilor și-ți vor purta și ele de grijă. Sus-pușii de la Whitehall nu ajung șefi pe la [ONG-uri sociale sau ecologiste precum] Shelter, Action on Poverty sau RSPB.
Sub [premierul] Gordon Brown, Shriti Vadera de la banca de investiții UBS Warburg a devenit o renumită intermediară pentru City, ajungând ea însăși să fie numită ministru al afacerilor. Ea a fost implicată în orchestrarea salvării City-ului la crahul din 2008-9, când la un moment dat aproximativ 500 de miliarde de lire sterline urmau să le fie aruncate băncilor pentru a le salva de propriile împrumuturi nesăbuite – în cele din urmă suma a fost redusă la 30 de miliarde. Nici un bancher britanic n-a simțit cătușele pe mâini și nici n-a ajuns după gratii, așa cum s-a întâmplat la New York și în Islanda. Atunci când o bancă, Barclays, a fost în sfârșit deferită justiției, fără succes, a fost pentru nereguli legate de evitarea salvării de către guvern, nu pentru ce a făcut pentru a avea nevoie de ea.
În criza pandemiei, Trezoreria a apelat la City pentru a-i facilita împrumuturile colosale. Cu certitudine în virtutea unor dispoziții date de premier, ministrul Rishi Sunak pare să aibă un acces nelimitat la lichidități. Dar fiecare penny vine cu un preț. Cumpărătorii de obligațiuni guvernamentale vor scoate bani frumoși de pe spinarea contribuabilului, tot așa cum o vor face și cei care vând obligațiunile la „licitații aurite”. Din vârtejul miliardelor care se învârt între Trezorerie, Banca Angliei și băncile de compensare, o mulțime de oameni se vor îmbogăți masiv pe cheltuiala altora.
Primul instinct al Trezoreriei la izbucnirea crizei economice nu a fost să direcționeze banii spre companii și indivizi – după cum au procedat guvernele din Europa și SUA. Nu, a fost să înmâneze 330 de miliarde de lire băncilor. Atunci când băncile au refuzat să treacă mai departe acești bani companiilor disperate, cel puțin nu fără ipoteci care să acopere 100% creditele, Sunak a preluat partea de garantare – deși a insistat în continuare că banii sunt împrumuturi, nu subvenții. Drept urmare, tot așa cum acest septembrie va fi „luna șomajului” din cauza restricțiilor anti-pandemie, și luna mai a anului viitor, când va veni scadența, va fi „luna falimentelor”.
Avem aici politică distorsionată de favoritism. Schema concediilor adoptată de Sunak a fost cu siguranță generoasă pentru mulți muncitori britanici, pe termen scurt. Însă generozitatea lui față de bănci nu cunoaște limite. Problema e că, la fel ca în 2008, băncile au băgat respectivii bani la saltea ori au cumpărat acțiuni cu ei. După cum arăta și colegul meu Larry Elliott, acest lucru nu a ajutat economia, ci doar a umflat până la absurd valoarea activelor. Statul le-a oferit băncilor o plasă permanentă de siguranță, dar nu și cetățenilor. O mare parte a acestor bani, dacă nu toți, vor trebui să fie cumva șterși. Elicopterul salvator al Trezoreriei planează la mică înălțime deasupra capetelor prietenilor ei din City.
În anii ’50 președintele american Eisenhower avertiza în privința „complexului militar-industrial” care corupea strategia de apărare în favoarea profitului privat. Un complex politico-financiar similar funcționează în Regatul Unit. Sume enorme în tarife, servicii de consultanță și contracte „para-statale” – cum sunt acelea care sunt negociate în prezent cu companiile feroviare și de construcții disperate, pe baza politicii „Build, Build, Build” [„Construiește”] a lui Johnson – se tot plimbă între Whitehall și City.
Securitatea capitalismului se bazează pe două fundamente: hazardul moral care guvernează riscul și legiferarea democratică eficientă. Niciunul dintre ele nu i se aplică actualei relații dintre guvernul britanic și marile finanțe. Populația presată puternic vede cum avuția din City se îndepărtează mereu de realitatea restului economiei. Fiecare decizie pe care guvernul o ia pe baza lobby-ului corporatist – cum ar fi relaxarea normelor de planificare și subvențiile pentru locuințe propuse acum – adâncește falia dintre Londra și provincie. În vreme ce magazinele tradiționale devin una cu pământul, bursele se ridică. Companii precum Rolls-Royce și M&S se clatină, pe când corporații financiare precum Lloyds și NatWest știu că au prieteni sus-puși.
Mă îndoiesc că are vreun sens să li se interzică indivizilor să treacă de la cariere politice la altele și invers. De fapt, industriile private pot reprezenta o schimbare față de aleile dosnice care fac legătura între Westminster și lumea încețoșată a grupurilor de reflecție, personalului de partid și presei. Dar, în cazul parlamentului, și e vorba de ambele camere, a-i face loc unui interes economic influent este nesănătos. Fostul cancelar e acum parlamentar, dar concomitent „consiliază” și o industrie care se suprapune extrem de mult peste guvern. Așa ceva nu poate fi în regulă. Pe alegătorii din circumscripția lui a optat fostul lui șef, Johnson, să-i sărăcească. Ei sunt cei care au nevoie chiar acum de 330 de miliarde, iar nu noii săi angajatori.
