Echipa Brian De Palma – Al Pacino s-a reunit, cu 15 ani în urmă, pentru ceea ce părea a fi doar un film minor cu mafioţi, dar a ajuns un clasic al genului.

Reţeta din „Carlito’s Way”, unul dintre filmele cele mai subapreciate ale lui Brian De Palma, părea atât de cunoscută în lunile de dinaintea începerii producţiei, încât chiar şi regizorul însuşi avusese reţineri. În fond, era un film în care Al Pacino juca un mafiot portorican, după ce făcuse senzaţie cu un rol asemănător în „Scarface” şi îşi trecuse în filmografie o lungă serie de personaje aflate de o parte sau de alta a legii, de la Michael Corleone la poliţistul Frank Serpico sau nefericitul Sonny Wortzik din „Dog Day Afternoon” (tradus la noi, complet inept, „O după-amiază de câine”; anglofonii numesc „dog days” cele mai calde zile ale verii). De Palma însuşi regizase „Scarface” şi mult-lăudatul „The Untouchables” („Incoruptibilii”). Până şi personajul părea o copie fidelă a sinistrului Tony Montana, din acelaşi film – asta ca să nu mai vorbim că de data asta regizorul se lungise cu povestea la aproape două ore şi jumătate! Ei bine, cumva „Carlito’s Way” a reuşit să scape de statutul de copie. În lumea cinefililor, acest film care ar fi putut să fie doar o notă de subsol la lunga listă a marilor pelicule cu gangsteri şi-a căpătat un loc aparte.

Motivul ţine probabil de o conjunctură cu totul specială: Pacino venea după „Parfum de femeie”, în care îşi făcuse praf concurenţii la Oscar, iar Sean Penn nu mai avusese un succes de patru ani, de la „We’re No Angels” (co comedie oricum cam uşurică în care îl avusese partener de ecran pe Robert De Niro). Cu felul în care l-a interpretat pe David Kleinfeld, avocatul slinos, dependent de cocaină şi putred până în măduva oaselor, Penn s-a impus definitiv drept unul dintre cei mai buni actori de compoziţie din lume. Şi era cât pe ce să refuze rolul, fiind practic retras din activitate. Dar i-a plăcut ideea să joace un astfel de personaj, drept pentru care a intrat complet în pielea acestuia: şi-a ras părul de deasupra frunţii, pentru a afişa un început de chelie, iar restul l-a făcut permanent. Efectul e simultan comic şi terifiant, căci acesta este unul dintre rolurile cele mai intense ale actorului.

Intriga filmului nu face cine ştie ce exces de imaginaţie: Carlito Brigante (Pacino) e scos din  închisoare pe motive de vicii de procedură de către avocatul său, Kleinfeld (Penn, excelent, cum spuneam) după ce executase doar cinci ani din sentinţa de 30. Doar că acum Carlito, spre uluirea foştilor săi tovarăşi, vrea să se retragă din afaceri, să se îndrepte, să strângă 75.000 de dolari şi să-şi deschidă o firmă de închirieri de maşini în… Bahamas. Doar că nu e chiar atât de simplu: o favoare acordată vărului său se termină cu o tranzacţie eşuată cu droguri, în care acesta este ucis, iar Carlito scapă ca prin urechile acului. Devenit promotor al unui club de noapte, încearcă să strângă toţi banii de care are nevoie pentru a pleca în Bahamas, când Kleinfeld, avocatul său, îi cere să-l ajute să-l scoată din închisoare pe un şef al Mafiei italiene, Tony Taglialucci („Tony T”). Atunci când tentativa de evadare a acestuia din urmă se termină prost începe şi declinul ireversibil al lui Carlito Brigante.

Info:

Titlu: Carlito’s Way

Regia: Brian De Palma

Scenariul: David Koepp, după două romane de Edwin Torres

Roluri principale: Al Pacino (Carlito „Charlie” Brigante), Sean Penn (David Kleinfeld), Penelope Ann Miller (Gail), John Leguizamo (Benny Blanco), Luis Guzman (Pachanga)

Producător: Bregman/Baer Productions, Epic Productions, Universal Pictures

Durata: 144 min.

Premiera oficială: 10 noiembrie 1993

Box-office

La lansare – şi în perioada de rulare care a urmat – „Carlito’s Way” nu a produs cine ştie ce senzaţie, în ciuda unei reţete care ar fi trebuit, teoretic, să fie imbatabilă: Al Pacino în rolul principal, venind după Oscarul primit pentru „Parfum de femeie”, aici într-o partitură pe care practic o jucase de cel puţin două ori înainte (în „Naşul” şi „Scarface”); un Sean Penn aflat în acel moment în vârful carierei; şi, în spatele camerei de filmat, Brian De Palma, deja un veteran al filmelor de gen. Şi totuşi filmul, turnat cu un buget estimat de 30 de milioane de dolari, nu adunase nici măcar 20 de milioane în şase săptămâni de rulare în sălile de cinema. A fost nevoie de timp pentru ca filmul să devină un preferat al cinefililor şi un succes de cursă lungă: graţie mai ales încasărilor din afara SUA, filmul a încasat aproape 64 de milioane de dolari, la care s-au adăugat, în timp, 20 de milioane din distribuţia pe DVD.

Turul tribunalelor

La baza scenariului filmului lui Brian De Palma se află două romane parţial autobiografice scrise de Edwin Torres, fost judecător la Curtea Supremă a statului New York, din Manhattan. Torres, unul dintre cei mai duri judecători ai Curţii, era renumit pentru asprimea sentinţelor sale, de obicei maxime: la un moment dat, l-a informat pe un condamnat, după ce i-a citit sentinţa, că ofiţerul de poliţie care urma să se ocupe de supravegherea lui după eliberare încă nu se născuse. Era poreclit „Maşina timpului”! Pentru a intra în pielea personajului, Pacino şi Penn au străbătut cartierele rău famate ale New Yorkului împreună cu Torres, care le-a oferit şi un tur al tribunalelor oraşului. Sean Penn a avut chiar privilegiul de a asista la pledoaria finală a apărării din procesul clanului Gambino (în care acuzatul-vedetă era faimosul naş John Gotti) şi l-a intervievat, prin intermediul aceluiaşi Torres, pe Albert Krieger, avocatul lui Gotti.

 Certat cu toţi regizorii

Sean Penn, care a primit elogii aproape unanime din partea criticilor de cinema pentru rolul său, nu face parte din elita Hollywoodului; de-a lungul timpului, s-a certat, invariabil, cu toţi regizorii cu care a lucrat. A primit totuşi recunoaşterea Academiei americane de film, pentru interpretarea sa absolut senzaţională din „Mystic River” (2003), pentru care a obţinut un Oscar cât se poate de meritat pentru rol principal. Cariera sa, deocamdată scurtă, de regizor se ridică la înălţimea celei actoriceşti, cu două filme excelente la activ: „The Pledge” (2001) şi „Into the Wild” (2007).

 Ziaristul-vedetă

Deşi nu este, cum spuneam, una dintre vedetele de prim rang ale Cetăţii Filmului, Sean Penn este, cu toate acestea, un nume cu greutate; salariul său a ajuns deja la cota de cinci milioane de dolari pe film. Mult mai cunoscute sunt luările sale publice de poziţie în domeniul politicii: în 2002, a stârnit rumoare când a cumpărat, cu 56.000 de dolari, un spaţiu de reclamă în cotidianul „Washington Post” în care a publicat o scrisoare deschisă în care îi cerea preşedintelui George W. Bush să nu avanseze pe calea războiului cu Irakul. În 2005, a lucrat ca ziarist pentru „San Francisco Chronicle”, vizitând Iranul (şi da, scrie bine, chiar şi cu ajutorul pe care se poate presupune că l-a primit din partea editorilor ziarului respectiv).

„Marile studiouri sunt, de fapt, nişte bănci. Îţi dau nişte bani care sunt, de fapt, un împrumut ca să faci un film. Ca şi băncile, vor banii înapoi, plus dobândă.”

Sean Penn