Cei mai mari producători de gaze naturale din lume au lansat semnale că ar dori formarea unui cartel al exportatorilor, similar cu cel al Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Scopul este de a controla formarea preţului pe piaţă.
În 1973, statele arabe au refuzat să mai exporte petrol către ţările care au sprijinit Israelul în războiul cu Siria şi Egipt. Atunci, OPEC, cunoscut ca un cartel energetic, şi-a arătat pentru prima oară „colţii“, ridicând preţul petrolului. Modelul OPEC bântuie şi prin grupul ţărilor exportatoare de gaze naturale. În urmă cu o săptămână, la reuniunea de la Doha (Qatar) a statelor exportatoare de gaze, 16 delegaţii „au semnat condica de prezenţă“. Reprezentanţii Rusiei şi Iranului au vehiculat ideea formării unui cartel la nivel mondial în domeniul gazelor naturale. Câţiva participanţi la reuniune s-au mulţumit să-i spună doar grup de lucru, ferindu-se parcă de conotaţia negativă: cartel!
Când această idee vine din partea grupului de ţări care deţin peste 50% din rezervele mondiale de gaze – Rusia, Iran, Algeria, Qatar şi Venezuela –, comunitatea internaţională începe să tremure. Mai ales Uniunea Europeană şi Statele Unite. De ce ar dori cei cinci jucători formarea unui cartel? Răspunsul vine pe de o parte din dependenţa de gaze naturale a multor zone, mai ales Europa, şi implicit trendul ascendent al consumului, iar pe de altă parte, pentru ca producătorii să se protejeze de eventuala concurenţă neloială. Dar părerile despre posibilitatea ca acest cartel să ia fiinţă în viitorul apropiat sunt împărţite. „Nu cred că se va ajunge atât de uşor la un astfel de cartel. Este posibil, dar deocamdată nu prea avem o piaţă mondială a gazelor. În prezent, piaţa gazelor naturale este strict legată de cea a petrolului. Deci, în momentul în care vrei să discuţi de o astfel de piaţă, ar trebui s-o decuplezi de piaţa ţiţeiului“, spune Gabriel Sîrbu, director Preţuri şi Tarife în cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale (ANRGN). Marea majoritate a contractelor de vânzare de gaze naturale sunt semnate pe termen lung şi au preţurile stabilite în funcţie de evoluţia cotaţiei la petrol. Totuşi, chiar dacă la momentul semnării contractului se fixează un preţ, există şi clauze care permit modificarea acestuia semestrial, trimestrial sau anual, în corelaţie cu evoluţia preţului la ţiţei. „În general, preţurile din contractele pe termen lung se revizuiesc. Rusia şi Europa Occidentală au avut contracte cu preţuri prestabilite cu ţările din jur şi le-au modificat. În acelaşi timp, preţul gazului nu va mai scădea niciodată. Cel mult va fi stabil“, declară Silviu Neguţ, expert în probleme de geopolitică şi securitate economică la ASE Bucureşti. Neguţ consideră că ideea vehiculată la Doha de către exportatorii de gaze poate avea rezultate concrete pe termen mediu şi că Rusia s-ar afla în spatele acestei acţiuni concertate: „Formarea acestui cartel este o idee fezabilă. Pentru început, Rusia va avea de pierdut, dar va câştiga pe termen lung, pentru că va reuşi să-i concerteze pe ceilalţi pentru a dicta preţul.“
România, un spectator cuminte
Potrivit Institutului Mediteranean al Energiei (IME), consumul în Uniunea Europeană va creşte până în 2020 cu aproximativ 2,5% pe an. Estimările pentru anul 2010 arată că exportatorii vor avea un potenţial de producţie cu 40% mai mare decât creşterea consumului de pe continent. Acest surplus de producţie se va datora investiţiilor majore care vor fi efectuate în special în ţări ca Algeria, Libia, Egipt, Nigeria. În prezent, conform unui studiu IME, gazul importat de unele ţări ale Uniunii din Algeria este de două ori mai ieftin decât cel al Rusiei. Astfel, acest potenţial cartel, iniţiat de Iran şi Rusia, ar avea ca scop să limiteze vânzările din nordul Africii, care în prezent au cel mai bun preţ şi reprezintă alternativa la gazul rusesc. Perspectiva creării unui cartel în domeniul gazelor naturale nu este un fapt îngrijorător pentru ţara noastră. „România va avea un statut de spectator. Nu are cum să influenţeze mersul lucrurilor pe piaţa mondială a gazelor naturale“, conchide Neguţ.
150 mld. euro
ar trebui investiţi până în 2020 în infrastructura gazelor naturale pentru a acoperi consumul Uniunii Europene
