Reflexul oricărui partid politic este de a căuta să evite poziţia în care să nu poată da vina pe rivali pentru inevitabila perioadă de dificultate a economiei.

Până acum, aşa-zisele negocieri între partide au avut un iz de telenovelă şi s-au axat pe componenţa viitorului executiv. Problema programului pe care îl va avea noul guvern a fost abordată doar tangenţial, cu termeni nobili precum interesul naţional care primează în faţa celui de partid, principiile dreptei şi ale stångii etc. Acest lucru prezintă cel puţin două probleme.

Prima este că toate discursurile despre principii şi ideologii presupun că romånii nu ştiu realitatea politicii autohtone: niciun partid nu are o ideologie coerentă, pe care să o adopte pentru alte scopuri decåt manipularea electoratului timp de vreo două luni la fiecare patru ani. Dar să spunem că putem trece cu vederea peste acest „mic inconvenient“.

Cea de-a doua problemă pe care o ridică tonul negocierilor din 30 noiembrie încoace este absenţa întrebărilor legate de cum va finanţa noul guvern programele partidelor care-l vor forma şi, în general, de cum îşi va putea respecta Romånia toate angajamentele financiare pe termen scurt şi mediu, în condiţiile în care încasările la buget scad, iar costurile de finanţare cresc. O juxtapunere sumară a promisiunilor electorale şi a situaţiei financiare scoate la iveală o realitate incomodă: nu puţine din promisiunile făcute în timpul campaniei electorale nu au şanse să fie onorate prea curånd.

În acest context, reflexul oricărui partid politic este de a căuta să evite poziţia în care să nu poată da vina pe rivali pentru inevitabila perioadă de dificultate a economiei. Efectul unui astfel de reflex este însă tergiversarea negocierilor şi exact opusul rezultatului de care Romånia are nevoie: un guvern funcţional, sprijinit de o majoritate solidă în Parlament, cåt mai repede cu putinţă.

Necesitatea unui nou guvern vine din nevoia de a minimiza impactul inamicului numărul unu al pieţelor financiare şi al economiei, în general: incertitudinea. Romånia nu îşi permite o perioadă prea lungă de interimat, în care nimeni nu ştie care sunt priorităţile noului executiv pentru că la Palatul Victoria încă nu există unul.

Odată instalat, noul guvern al Romåniei va avea însă o prioritate cåt se poate de clară, care le va eclipsa pe toate celelalte: încheierea unui acord de finanţare, cel mai probabil cu Fondul Monetar Internaţional sau cu o altă instituţie, care să reprezinte un vot de încredere acordat Romåniei şi planurilor sale de a aborda criza. În absenţa unui astfel de acord, orice program de guvernare pe timp de criză are şanse să fie privit cu scepticism.

Mai mult, doi alţi factori fac din încheierea unui astfel de acord o prioritate. Pe de o parte, doi dintre vecinii Romåniei au fost mai rapizi şi beneficiază deja de acel vot de încredere din partea FMI. Pe de alta, fiecare săptămånă de întårziere slăbeşte poziţia de negociere a Romåniei: în loc să avem un acord cu FMI ca măsură preventivă, de siguranţă, riscăm să fim forţaţi să ajungem la el pentru a evita insolvabilitatea. Iar a doua variantă ne poate costa mai mult – şi financiar, şi în planul încrederii.

O vistierie aproape goală, un electorat scårbit, o criză care vine ca tăvălugul peste noi – toate acestea ar trebui să responsabilizeze atåt partidele, cåt şi pe preşedinte, astfel încåt să se comporte pe măsura nobilelor idealuri ale interesului naţional de care au vorbit. Nimic din istoria recentă a Romåniei nu ne dă motive să fim optimişti în acest sens.