Mulţi visează să vadă lumea de la înălţime, dar altfel decât din postura de pasager, prin hublourile avionului. Puţini ne încumetăm, însă, să ne luăm brevetul de pilot. Pentru toţi ceilalţi, s-au inventat paraşuta, parapanta sau deltaplanul.
Necunoscătorii confundă adesea cele trei mijloace de zbor şi le expediază, alături de planor şi de paramotor, în categoria „sporturi prea periculoase pentru a fi încercate“. Ei bine, nu e neapărat aşa. Drept dovadă, „practicanţii zborului cu parapanta au între 15 şi 75 de ani, la această disciplină neexistând limite de vârstă, dacă starea de sănătate permite“, după cum spune Valentin Popa, preşedintele Asociaţiei de Zbor Liber din România (AZLR), instituţia care reglementează la noi această activitate.
Costul: de la zero la 5.000 de euro
Înainte de a face trecerea în revistă a metodelor de zbor, ca şi a cursurilor şi brevetelor de care este nevoie pentru practicarea lor, trebuie făcută o precizare care, deşi pare seacă, este esenţială în ceea ce priveşte costul acestor sporturi. Astfel, paraşutismul şi planorismul, ca discipline sportive, sunt administrate de Aeroclubul României, instituţie a statului, şi beneficiază de subvenţionare publică, în timp ce zborul cu parapanta se află sub tutela AZLR, organizaţie profesională privată. Cu alte cuvinte, pentru zborul cu parapanta, deltaplanul, paramotorul, motodeltaplanul sau orice alt instrument de zbor, amatorii urmează cursuri contra cost (de la 300 la 700 de euro, în funcţie de aparatul pentru care se optează şi de durata instruirii).
În schimb, pentru cei interesaţi de planorism sau paraşutism, cursurile sunt gratuite, cu condiţia, atenţie, ca participanţii să nu aibă mai mult de 22 de ani. Aeroclubul livrează cursuri şi pentru cei care au depăşit acest prag, dar la preţuri care taie orice chef de zbor: peste cinci mii de euro. Situaţie care, aşa cum era de aşteptat, a fost exploatată de firmele private.
Este şi cazul companiei constănţene Regional Air. Cristina Mitchievici, directoarea de marketing a companiei, explică tipologia serviciilor oferite: „La aerodromul Tuzla se ţin cursuri de formare şi instruire în paraşutism, şcoala noastră având, în medie, 20 de absolvenţi pe an, cu tendinţe crescătoare de la un an la altul. Apoi, în afara clienţilor şcolii de paraşutism, mai sunt şi alte tipuri de cereri ale celor care deţin deja un brevet, pentru salturi individuale sau cu paraşuta în tandem ori tandem cu filmare şi fotografiere.“
PARAPANTA ŞI DELTAPLANUL
Uşor Zborul cu parapanta, sportul aerian cu cea mai mare priză la români, este şi cel mai accesibil maselor. „Trebuie ca participanţii să nu aibă probleme locomotorii“, rezumă George Coteţ, directorul clubului Nimbus No Limits, condiţiile de admitere la curs. În rest, adaugă el, timpul necesar pentru iniţiere variază între două şi şase luni, urmând ca, la final, cursanţii să dea un examen pentru obţinerea licenţei. Costul total: 500 de euro.
Alternativă Deltaplanul capătă şi el popularitate în România, dar mult mai lent. „Cursurile de parapantă sunt, într-adevăr, mai uşoare, dar deltaplanul este mult superior în privinţa siguranţei în zbor“, spune un pasionat al acestui aparat, Doru Isofache, director al clubului sportiv Aripile Albe Dobrogea. Aeroclubul Nimbus No Limits, specializat în cursuri de zbor liber, percepe 700 de euro pentru un curs de deltaplan.
PARAŞUTISM ŞI PLANORISM
Public Aeroclubul României are 16 subunităţi, în majoritatea marilor oraşe. Cursurile de planorism încep în februarie, durează două luni şi jumătate şi se încheie cu un examen teoretic. Pentru paraşutism, admiterea presupune şi câteva probe fizice: alergare de rezistenţă şi de viteză, tracţiuni la bară, flotări şi sărituri de pe loc. Ulterior, în paralel cu cursul teoretic, se ţine şi unul practic, compus din cel puţin 25 de salturi.
Privat Furnizorii particulari au cam aceleaşi condiţii cu Aeroclubul României, iar taxele sunt la îndemână: la Regional Air, modulul de teorie costă 150 de euro, iar fiecare salt, 30 de euro. În ceea ce priveşte siguranţa în zbor, „legislaţia nu cere ca participanţii să-şi facă asigurare, deci este obligaţia clientului, prin declaraţia pe proprie răspundere şi certificate medicale, să confirme că este apt pentru salt“, spune Cristina Mitchievici.
