«Ideea că am putea trăi mult mai bine dacă nu apelăm la FMI este profund falsă.»

Un potop de critici, ca să nu zic de înjurături, s-a abătut imediat ce a apărut ştirea că e posibil ca România să înceapă negocieri cu Fondul Monetar Internaţional. Dinspre televiziuni, ziare, bloguri, din subsolul articolelor postate pe internet, corul înjurăturilor se auzea pe toate vocile. Clişee care nu suportă replică sau nuanţări au fost imediat readuse în dezbatere. „FMI este instituţia care pârjoleşte pământul pe unde trece”, „toate ţările care au avut de-a face cu diabolica instituţie au dat faliment”, „revolte, sânge, suferinţă = FMI”! La astfel de strigăte e greu să mai ceri argumente, ele se consideră subînţelese; or, dacă vrei să nuanţezi, eşti ori idiot, ori de rea-credinţă sau, pur şi simplu, vândut celor care orchestrează conspiraţia mondială îm­potriva ţărişoarei noastre. Nu sun­tem, din acest punct de vedere, o ex­cepţie; în multe ţări există o astfel de percepţie.

Cât adevăr este în această per­cepţie? Chiar a dat vreo ţară faliment din cauza FMI? În anii ‘70-‘80, zone ca Țara Galilor sau sudul Italiei au crescut economic cu bani şi programe de la FMI. Mai aproape de noi, în deceniul trecut, economiile asiatice şi-au revenit spectaculos tot cu sprijinul FMI. De regulă, singurul exemplu în sprijinul ideii că ţările intră în faliment imediat ce funcţionarii diabolizaţi coboară din avion este Argentina. O ţară condusă mulţi ani de regimuri corupte şi hrăpăreţe, care s-a îndatorat până la limita a cât se putea fura, a apelat în ultimă instanţă la FMI, dar falimentul nu a mai putut fi evitat. Revenirea economiei argentiniene s-a făcut discret, dar tot cu reţete prescrise de FMI, amănunt despre care nici nu se mai aminteşte.

Ce s-a întâmplat în România? Ca unul care am negociat cu ei, pot spune că nu au fost deloc încântaţi de introducerea cotei unice. Li se părea o măsură prea abruptă şi care va secătui bugetul statului. N-au bătut însă cu pumnul în masă pentru a reveni la vechea formulă (ei fiind acuzaţi că dictează Guvernului politica economică) şi au sfârşit prin a accepta spectaculoasa reformă fiscală introdusă începând din 2005. FMI este o bancă-pompier: vine dacă este chemată, nu-ţi bagă bani în buzunar cu forţa, dar dacă te împrumută îţi cere să nu iroseşti aceşti bani. E ca un doctor care prescrie un tratament ce poate fi neplăcut sau dureros: dacă vrei îl respecţi, dacă nu, cauţi alte leacuri. Pentru că tratamentul e adeseori dureros, guvernele de pretutindeni au preferat să arunce vina pe funcţionarii FMI, prezentaţi ca nişte sadici care au în fişa postului să-i facă să sufere pe cât mai mulţi oameni.

După ce guvernul Tăriceanu a renunţat la ideea de a avea un acord cu FMI, nemaiavând cine să ne tragă de mânecă, a început dezmăţul cu bani publici. Apogeul acestui dezmăţ s-a concretizat în deficitul bugetar de 5,3% din 2008, mai mare decât în ţări care intraseră deja în recesiune. Ideea că am putea trăi mult mai bine dacă nu apelăm la FMI este profund falsă. Cu sau fără ei, va trebui să strângem cureaua, la fel ca întreaga lume. Când ceri ajutor, important este dacă o faci când apa e până la genunchi sau când e deasupra capului…