Zilele trecute s-a discutat intens pe tema interzicerii folosirii numerarului pentru tranzacții mai mari de 50.000 de lei (practic, dacă vrei să-ți cumperi o casă sau o mașină mai scumpă, vei fi nevoit să ai banii într-un cont bancar).

 

Am explicat deja de ce o astfel de măsură e profund nocivă pentru bunăstarea pe termen lung a societății și de ce argumentele guvernului – culminând cu opinia fostului ministru de Finanţe, Ioana Petrescu, care afirma că plățile cu cardul trebuie încurajate fiindcă așa scrie într-un studiu al… Visa (!?) – sunt putrede complet. Orice măsură politică a guvernului trebuie văzută la fel ca orice activitate privată: îndreptată către obținerea unui profit. Acesta e modul economic de gândire. Pentru a înțelege de ce adoptă statul o măsură sau alta, trebuie să vedem ce are el de câștigat de pe urma ei. Și nu doar el, ci persoanele care îl susțin – în fond statul este doar un broker al grupurilor de interese. Deci, cine câștigă de pe urma plafonării plăților cash?

 

Sistemul bancar, în primul rând. Restricționarea utilizării cash-ului reprezintă o subvenție mascată pentru bancheri și pentru emitenții de carduri, care vociferează de ani de zile pe această temă. Subvenția ca subvenția, dar faptul că e livrată prin limitarea explicită a libertății de alegere a publicului e absolut șocant. De ce au nevoie bancherii de subvenție? Fiindcă au dat basculante de credite proaste, asta știm. Dar și pentru că deținerile de numerar au explodat în ultimii ani, fapt determinat nu atât de creșterea evaziunii fiscale, ci și de politica banilor ieftini, care penalizează economisirea prin dobânzi real negative. Frăția BNR-ANAF se formează ca să repare consecințele politicii monetare iresponsabile.  Limitarea plăților cash nu e decât superficial o metodă de combatere a evaziunii. Fundamental, este un mijloc de anulare a libertății economice, de subjugare a individului pentru a putea fi exploatat mai abitir de către stat și clica de interese care îl controlează. Priviți lucrurile în perspectivă! „Băncile centrale au o problemă“, cum zice keynesian-socialistul Willem Buiter de la Citi.

 

Problema lor – și a guvernelor din care fac, implicit, parte – este că, după ce au administrat economiei mondiale drogul banilor ieftini în doze din ce în ce mai mari, aceasta nu mai reacționează. Au ajuns în starea excelent jucată de Leonardo DiCaprio în „Lupul de pe Wall Street“, care încerca să repare efectul îngurgitării unei cantități uriașe de somnifere cu o doză serioasă de cocaină. Dobânzile au scăzut la zero (cocaina intră în organism), dar economia nu mai reacționează, investitorilor le este frică să înceapă noi afaceri; ceea ce înseamnă că statul nu mai are de unde colecta resurse, iar finanțele publice sunt din ce în ce mai șubrede. Din SUA până în România, Din Japonia până în Brazilia, aproape toate guvernele au o problemă: cum să țină pe picioare sistemele publice falimentare, jocul piramidal al sistemului de pensii ș.a., simultan cu creșterea cheltuielilor militare și de infrastructură, dat fiind că trebuie să câștige și suportul publicului (altfel vine „primăvara“…) – când economia nu produce bani pentru buget?!

 

Plafonarea plăților în numerar nu e decât o etapă pe drumul interzicerii complete a acestuia. Implicit, a naționalizării economiilor populației și a regenerării unui stat comunist, în care cel mai mic aspect al vieții cetățeanului este planificat și controlat de „băieții deștepți“.

 

P.S. Gândiți-vă ce efect va avea, după dispariția numerarului, impunerea unei taxe de… „solidaritate“ pe depozitele bancare, așa cum deja se discută.