Gradul general de fiscalitate, inconsistenţele legislative şi instabilitatea normativă au „motivat“, cel puţin în ultimul timp, demersurile multor contribuabili de a găsi proceduri operaţionale „intra legem“, care să permită „fuga de impozitare“, fără însă a încălca legea în mod direct.
Astfel, putem aduce în discuţie apariţia sistemului deductibilităţilor fiscale „ascunse“ – favorizată de echivocitatea textelor de lege şi, implicit, de relativizarea demarcaţiei dintre ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, care însă se încadrează în „marja de eroare“ a referenţialului normativ. În mod cert, efectul în practică al acestor deductibilităţi fiscale se materializează în diminuarea sarcinii fiscale în urma aplicării unor proceduri alternative acceptate, fie şi numai în mod tacit, de legislaţia şi procedura fiscală.
Exploatarea conjugată a paradoxurilor şi lacunelor legislative poate genera o formă de dualitate regulilor fiscale şi normelor contabile, în măsură să conducă la promovarea şi extinderea unor regimuri fiscale de favoare, complementare (sau, mai rău, chiar subsidiare) celor reglementate în mod explicit de legislaţia în vigoare. Sistemul acestor pseudo-deductibilităţi fiscale capătă noi valenţe în preocupările constante ale contribuabililor, din dorinţa acestora de a se plasa pe o poziţie dominantă în raport cu prevederile legislative, chiar cu riscurile (asumate uneori) de a „forţa“ textul de lege în favoarea lor.
În mod surprinzător, se are în vedere optimizarea gestionării fiscale a impozitelor, chiar în detrimentul raţiunilor de eficienţă economică. Fără a fi reglementate conceptual, aceste deductibilităţi nu pot fi acceptate şi asimilate în practică decât în măsura în care procedura fiscală nu oferă suficiente argumente pentru combaterea lor. În spiritul celor expuse, trebuie să recunoaştem însă că o operaţiune fictivă rămâne fictivă, oricum am da-o.
Dar dacă tranzacţia este reală, dar preţul nu se justifică? Putem spune că respectiva operaţiune este „fictivă“ raportat la preţul practicat? Desigur, trebuie să avem în vedere definiţia dată noţiunii de „valoare de piaţă“ în cuprinsul Codului fiscal; dar ce înseamnă „client independent“ şi „furnizor independent“? Dacă nu se încadrează în definiţia de „persoane afiliate“ (de asemenea, reglementată de Codul fiscal), părţile sunt implicit independente? În plus, putem asimila „valoarea de piaţă“ cu noţiunea de „valoare justă“, specifică standardelor internaţionale de contabilitate? Discutabil… Deși art.11 Cod fiscal oferă soluții în această direcție, să sperăm că transpunerea în practică a noilor metode indirecte de control va aduce clarificări suplimentare.
Un alt aspect reglementează deductibilitatea fiscală a cheltuielilor dacă acestea sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, fără a exista obligativitatea expresă a materializării acestora în obţinerea efectivă a unor astfel de venituri. Destul de vag textul de lege, care permite posibilitatea achiziţionării unor „servicii“ dintre cele mai diverse (de regulă, cu o componentă materială greu cuantificabilă) şi care au (în multe situaţii) numai o conexiune pur teoretică cu posibilitatea realizării de venituri suplimentare (tocmai de aceea apreciez practica ca fiind nelegală!).
Referitor la deductibilitatea fiscală privind cheltuielile cu dobânzile achitate către asociaţi, poate că textul de lege ar trebui să vină cu precizări suplimentare, în afara celor deja existente privind nivelul gradului de îndatorare. Desigur, mediatizatul regim al preţurilor de transfer ocupă un loc central pe linia pseudo-deductibilităţilor fiscale, deşi „loja pretendenţilor“ nu este foarte extinsă, deoarece implică nişte costuri logistice care se justifică doar în raport cu un nivel destul de ridicat al cifrei de afaceri şi al profitului.
Din lipsă de spaţiu, ne oprim aici, nu înainte însă de a ne pune o întrebare legitimă: reprezintă pseudo-deductibilităţile fiscale o soluţie legală? Depinde de fiecare în parte cât de mult a citit şi înţeles Codul fiscal.
Dragoş Pătroi este doctor în ştiinţe economice şi membru al Camerei Consultanţilor Fiscali, specialist al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu atribuţii în investigarea financiară a infracţiunilor economice.