România a ajuns să colaboreze cu statul nazist în urma jocurilor strategice realizate de marile puteri și a fost angrenată într-o încleștare în care au pierit sau au fost mutilați tinerii ce nici nu înțelegeau pentru ce trebuie să moară.
Câteva considerații despre ajutorul militar german în anul 1944
Valul istoriei târăște omenirea precum un tsunami ce se abate asupra unei coaste. Istoricii români s-au chinuit de decenii să explice maselor de cititori că Berlinul n-a avut vreun interes să doteze armata română și că a trimis cantități reduse de armament modern. Chiar dacă se poate spune adevărul după evenimentele din decembrie 1989, tezele lansate în comunista eră au fost menținute. Este foarte ușor să repeți ceea ce au scris înaintașii și să ajungi la cele mai înalte titluri academice. Aliatul german a livrat României numai în perioada 1 ianuarie – 1 august 1944 295 de tunuri antitanc de calibrul 75 mm, arme capabile să neutralizeze orice blindat inamic. Erau sprijinite de alte 130 de piese de calibrele 45 și 50 mm, capabile să neutralizeze blindate ușoare și să tragă asupra valurilor de infanteriști. Au sosit și 224 de obuziere de calibrul 100 mm, proiectilele acestor guri de foc fiind capabile să distrugă fortificațiile de campanie și trupele aflate în teren descoperit. Chiar dacă nu se spune în documentele publicate, partea germană trebuia să livreze și munițiile necesare gurilor de foc.
670 de aruncătoare de mine
Infanteria a primit pentru tirul apropiat 670 de aruncătoare de mine, schijele metalice putând să scoată din luptă și soldații culcați după obstacole ale terenului. Valurile de infanteriști puteau să fie cosite de focul celor 3.680 de puști-mitralieră și, mai ales, de cele 920 de mitraliere. Erau din seria MG-42, arme ce puteau lansa 1.200 de cartușe pe minut. Soldații sovietici nu mai îndrăzneau să înainteze atunci când auzeau zgomotul specific și așteptau tancurile pentru deschiderea drumului. Șenilele late ce striveau tot în calea lor erau cel mai mare coșmar al mitraliorilor. Mitralierele trimise erau însoțite și de muniție.
Aviația a primit 40 de aparate Me-109 G până la 30 iunie pentru apărarea teritoriului și au fost trimise piese pentru asamblarea în țară a altor avioane. Corpul 1 aerian a mai primit alte 31 de Me-109 G pentru a face față forțelor sovietice. Cum tancurile sovietice erau din ce în ce mai greu de scos din luptă cu mijloace terestre, au fost aduse pe front aparate de atac la sol de Hs-129, 47 de exemplare fiind oferite românilor. Mult mai temute erau cele 54 de Ju-87 Stuka, cele care lansau cu precizie bombele în urma unor picaje amețitoare. Orice tanchist sovietic era îngrozit de aceste păsări metalice de pradă, blindajul în partea superioară de tancurilor fiind subțire în raport cu forța de distrugere a bombelor. Era puțin în raport cu ce etalau adversarii, dar industria germană era copleșită de potențialul armatelor inamice.
Apărarea antiaeriană
Apărarea antiaeriană împotriva valurilor de avioane americane și sovietice era constituită în jurul tunurilor de calibrul 88 mm și 16 baterii semifixe, fiecare cu câte șase piese, au intrat în dispozitiv de luptă. Au mai fost aduse alte 12 guri de foc fixe pentru apărarea centrelor vitale. Erau un model mai simplu de construit în raport cu cele mobile și care aveau efect devastator și în luptele cu tancurile sovietice. Cerul era țintit și prin noi piese de calibrele 20 și 37 mm, periculoase pentru avioane care ar fi încercat să atace la sol. Germania a reușit să încropească în regiunea Prahova un sistem defensiv deosebit de periculos pentru bombardierele americane, dar fortărețele zburătoare tot au trecut prin barajele de proiectile.