Podul Calicilor îşi lua numele de la calicii (nevoiaşii) care locuiau, încă din secolul al XVI-lea, pe partea dreaptă a Dâmboviţei, dincolo de baia Mitropoliei, unde în perioadă interbelică era grădina bisericii Domniţa Bălaşa, de la Palatul Justiţiei la dreapta, spre Stid, unde începea mahalaua Calicilor, având la stânga ţigănia Mitropoliei, ce se întindea de la străzile Sf. Apostoli la dreapta şi 11 Iunie la stânga, şi mergea înainte, în sus, până sub Guga Văii şi viile lui Mihai Vodă, la dreapta.
Calicii aveau un staroste al lor şi vistieria orașului da fiecăruia câte un ban pe zi.
În perioada dintre cele două mari războaie, calicii aveau azilele de noapte şi coloniile de muncă.
E foarte interesant de notat, faptul că azilul de noapte se afla instalat tot pe cheiul Dâmboviţei, numită și „apa morţii”, fiindcă alături de palate, pe malurile ei adăpostea mizeria bucureşteană, rămpi de gunoaie, morga cu cadavrele în racle de sticlă, abatorul cu hecatombe de animale…
„În Revista Română, din 1861, descrierea ce se face pentru numirea Podului Calicilor este prea adevărată, însă e numire stricată, căci pe acea stradă, astăzi numită Calea Rahovei, au locuit mulţi boieri mari şi cu averi, precum Costache Creţulescu, Mihalache Manu, Nae Golescu, vornicul Comăneanu, logofătul Fundăţeanu, Bujoreanu, Jianu, vistierul Mihălescu, Arioneştii, Cătunenii, stolnicul Iacovachi, Nestor, Dudescu, Tufeanu, Chiriac, Fălcoianu şi alţii cari îmi scapă din memorie.
Cu toate astea, fie-ni permis a crede o altă tradiţie: această stradă a purtat numele unei bătrâne şi bogate cucoană, Caliţa, care a făcut podişca peste râul ce tăia acea stradă şi pe unde împiedica trecerea oamenilor; asemenea pomeni se obicinuiesc de către mulţi români”, aflăm din „Istoria fondărei orașului București” al lui Dimitrie Papazoglu.
Foto: Podul Calicilor la 1850
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
