Comisioanele pe care românii le vor plăti administratorilor de fonduri private de pensii pentru gestionarea contribuţiilor personale par mari în acest moment. Cu astfel de costuri au trebuit să se obişnuiască însă şi cetăţenii celorlalte ţări care au început reforma pensiilor. Taxele de administrare percepute de managerii fondurilor private vor reduce nivelul final al pensiilor obţinute de contribuabili. Discuţiile în jurul acestei realităţi nu pot avea însă decât un ca
Comisioanele pe care românii le vor plăti administratorilor de fonduri private de pensii pentru gestionarea contribuţiilor personale par mari în acest moment. Cu astfel de costuri au trebuit să se obişnuiască însă şi cetăţenii celorlalte ţări care au început reforma pensiilor.
Taxele de administrare percepute de managerii fondurilor private vor reduce nivelul final al pensiilor obţinute de contribuabili. Discuţiile în jurul acestei realităţi nu pot avea însă decât un caracter populist. Comisioane de administrare a investiţiilor personale percep, într-o formă sau alta, toate instituţiile financiare, fie că este vorba despre bănci, fonduri de investiţii sau burse de valori. Chiar dacă au caracter obligatoriu şi sunt investiţii pe termen foarte lung, pensiile private trebuie să respecte aceleaşi reguli ale jocului. În cazul lor, problema este mai degrabă nivelul maxim al acestor obligaţii, dat fiind că e stabilit prin lege. Este acest nivel corect atât pentru administratori cât şi pentru participanţi ?
Conform proiectului de lege, principalele comisioane ce urmează a fi plătite de angajaţi către managerii de fonduri sunt o cotă de 2,5% din contribuţiile lunare (înainte de transformarea acestora în unităţi de fond) şi o cotă anuală de 1,2 % din activele acumulate în contul fiecărui participant la sistem.
Luate ca atare, procentele nu spun nimic dacă nu aminitim care este valoarea contribuţiilor. Fiecare angajat va transfera 2% din cât plăteşte acum pentru pensia de stat, în administrare privată. Procentajul urmează să crească anual cu 0,5% până la atingerea unui plafon de 6%.
Dacă comparăm sistemul românesc al pensiilor private obligatorii cu cel implementat în alte ţări cu 8-10 ani în urmă, vom vedea că el este total atipic faţă de practica internaţională. În primul rând, pentru că în state precum Polonia şi Ungaria comisioanele din contribuţii nu au fost limitate prin lege, ci reglate de piaţa liberă. Diferenţa constă, în primul rând, în modul în care statele respective au înţeles filosofia acestui business.
În primii ani de activitate, taxa din contribuţii reprezintă cea mai importantă sursă de venituri pentru un administrator. Limitarea acestei surse prin lege înseamnă, implicit, că firmelor le va fi restrânsă posibilitatea de dezvoltare într-un moment dificil, cel al debutului pieţei. Consecinţele însă le resimt în primul rând contribuabilii. Operatorii mari ar putea decide să nu intre pe piaţă dacă din calcule vor vedea că nu pot obţine profit într-un interval rezonabil de timp. Mai grav, cei fără experienţă şi-ar putea închide porţile la scurtă vreme după înfiinţarea fondurilor. Un colaps al pieţei ar condamna viitorii pensionari la o sărăcie lucie după retragerea din activitate.
În al doilea rând, în cele două ţări, taxele au fost aplicate diferenţiat în raport cu durata contribuţiei fiecărui participant. Drept urmare, pensia celor care contribuie mai puţini ani la sistem este influenţată în mai mică măsură de plata comisioanelor. Reciproca este şi ea valabilă. La un stagiu de contribuţie mai lung, comisioanele trag în jos pensia. Investiţiile echilibrează însă balanţa şi asigură excedentul de randament. În al treilea rând, există şi ţări care au plafonat comisioanele, dar au asigurat un nivel rezonabil al acestor plafoane. În Bulgaria, de pildă, nivelul maxim al comisioanelor din contribuţii stabilit prin lege a fost, la startul sistemului, de 5% faţă de 2,5% cât prevede legislaţia română.
Cine nu a respectat regula jocului s-a confruntat cu probleme majore, iar Croaţia este un exemplu bun în acest sens. În 2004, anul introducerii pilonului obligatoriu în această ţară, autorităţile locale au decis limitarea taxelor de administrare la un nivel foarte scazut (0,8%) şi introducerea aşa-numitului „comision de succes“. Prin acesta, societăţile de pensii puteau să reţină un procentaj de 25% din rezultatul investiţiilor făcute cu banii contribuabililor, dar nu puteau încasa aproape nimic din contribuţiile acestora sau din activele acumulate. Efectul n-a fost nici pe departe cel scontat. După doi ani, croaţii au renunţat la comisionul de succes, majorându-l în schimb pe cel din activele fondului de la 0,8% la 1,2%.
În concluzie, judecând după experienţa ţărilor din jur, taxele pe care contribuabilii români le vor avea de plătit administratorilor de fonduri nu vor influenţa pensiile finale într-o măsură mai mare decât o arată practica internaţională. Să nu uităm că Polonia a început cu comisoane din contribuţii de 8,6%, Ungaria cu 7,5-11%, Bulgaria cu 5%. Pe măsura trecerii timpului, aceste comisioane au scăzut, prin mecanisme concurenţiale. În România, se va începe cu 2,5%, iar acest nivel ar trebui, teoretic, să avantajeze contribuabilii. În plus, la noi se începe cu un nivel foarte scăzut al contribuţiei cetăţenilor la sistemul de pensii (în jur de 187 de milioane de euro în momentul demarării pilonului doi al pensiilor obligatorii), condiţii în care comisioanle vor fi, valoric, foarte mici. Pe de altă parte, legea românească anunţă o limită maximă a comisioanelor care pot fi percepute de administratorii de fonduri. Ceea ce înseamnă că, după creşterea valorică a contribuţiei populaţiei (estimările pentru 2016, de exemplu, merg către o valoare totală a contribuţiilor de 1,4 miliarde de euro), administratorii vor avea tot interesul să micşoreze comisioanele, pentru a atrage cât mai mulţi clienţi.