Cu siguranţă România e o ţară aparte, în care întrepătrunderea culturilor şi a civilizaţiilor a creat pe parcursul sutelor de ani un ambient pe cât de prietenos, pe atât de atipic şi greu de înţeles şi abordat pentru cei străini de aceste meleaguri.
Poate de aceea, să fii antreprenor în România, este, de multe ori, o afacere riscantă. Dar, în egală măsură şi paradoxal poate, România e o ţară care oferă antreprenorilor flexibili şi creativi, celor care nu sunt înţepeniţi în tipare şi proceduri, satisfacţii profesionale excepţionale. Şi când spun asta, mă refer evident la cifrele/profiturile pe care le poţi obţine aici. Un exemplu îl avem chiar zilele astea, privind cifrele anunţate de Petrom pentru anul 2011. 72% creştere a profitului faţă de 2010 … într-o perioadă de criză.
Dar, ca să revin la provocarea primită şi anume, să vorbesc despre ce înseamnă să fii antreprenor în România. Prima întrebare care îmi răsare în minte, e evident, despre ce fel de antreprenor vorbim. Pentru că în ţara noastra, putem vorbi de cel puţin 4 categorii: cei care conduc afaceri reale, care nu depind de contractele şi contactele politice (cei mai mulţi dintre noi-aceasta este de fapt şi motivaţia faptului că România încă se descurcă). Antreprenorii care au afaceri care depind în mod direct de contractele cu statul, câştigate în condiţii cunoscute de noi toţi (citeşte şpagă). Cei care au afaceri mixte, care combină cele două variante de mai sus şi, în sfârşit, cei care conduc companii care aparţin în continuare statului.
Eu, din păcate, nu vă pot vorbi decât de prima categorie… şi când spun din păcate, e o afirmaţie făcută din suflet, cu experienţa şi încercările a 22 de ani de antreprenoriat românesc de tranziţie, fără niciun fel de sprijin politic, ba chiar dimpotrivă… Dar asta e o altă poveste. Experienţele mele în aceşti 22 de ani sunt dintre cele mai diferite, pentru că am început prima afacere în anul 1990 şi am trecut prin perioade fără impozit pe profit, fără TVA, cu dobânzi bancare de 175%, naţionalizarea valutei, amnistia fiscală (evident tot pentru băieţii deştepţi care aveau informaţii), pentru că noi, fraierii plătitori de taxe şi impozite, care înţelegeam ca un stat nu poate funcţiona dacă nu contribuim fiecare în mod corect la bunăstarea lui, am rămas de fiecare dată privind ca proştii în urma coloanei de şmecheri în maşini negre, care ne priveau batjocoritor, considerându-ne nişte proşti care habar n-au cât de simplu e să fii ca ei (o chestiune de procente puse în buzunarul cui trebuie). Aşadar, aş putea spune că am văzut şi am trăit multe în aceşti ani şi încă mai sper că voi apuca ziua în care legea să fie aceeaşi pentru toţi, în care să ne măsurăm inteligenţa, forţele, capacităţile antreprenoriale, flexibilitatea, creativitate în condiţii egale pentru toţi. Din păcate, încă suntem foarte departe de acel moment.
Ar mai fi multe de spus despre frustrările şi nemulţumirile unui antreprenor în România, începând de la faptul că încă suntem priviţi ca nişte infractori şi nu facem nimic pentru a comunica semenilor noştri care este aportul nostru la bunăstarea acestei ţări, de la lipsa de respect cu care ne tratează toate băncile din ţara noastră, care se comportă cu noi ca şi cum ei ar fi clienţii noştri şi nu invers, de la lipsa de dialog a politicienilor cu noi, până la faptul că investiţiile românilor în România sunt considerate investiţii de rangul trei sau patru (oare de ce întotdeauna am dat mai mult credit şi respect companiilor străine decât celor româneşti?).
Dar să privim şi partea plină a paharului şi să spun şi faptul că a fi antreprenor în România e încă un vis realizabil. Încă sunt foarte multe zone, nişe, pe care oferta este insuficientă sau inexistentă (agricultura bio, industria alimentară). Sumele de care ai nevoie pentru a deschide o afacere la noi, nu sunt nici pe departe comparabile cu cele de care ai nevoie în strâinate. Mâna de lucru ieftină, cheltuielile unei companii (cu excepţia celor legate de taxarea muncii), sunt încă rezonabile. Am pierdut însă un singur lucru în aceşti ani de criză şi asta e cred cea mai mare problemă pe care o avem acum (nu numai noi, ci întreaga lume): am pierdut încredrea şi curajul.
Nu mai avem vise pe care să le punem în practică. Nu mai începem proiecte şi nu prea mai facem planuri de viitor… deşi, idei avem.