Dacă e să ne raportăm la momentul startului – anul 1990 – puteam vedea două economii nu prea performante, în care se băgau 125 de unități bănești, ca să se scoată 100. În momentul de față se observă, însă, că, deși veniturile polonezilor sunt mai mari, mărfurile-s mai ieftine decât cele vândute românilor. Ceea ce ar arăta că s-a înregistrat un important salt de productivitate. Ei acum bagă 90 de unități ca să scoată 100, pe când noi – 110 pentru 100. Așadar România, spre deosebire de Polonia, continuă să se confrunte cu probleme de productivitate, pe care le acoperă din inflație, deficite și datorii. Cu acestea e compensată diferența dintre 110 și 100 de unități. În fine, se poate acredita ideea că am pornit în tranziție umăr la umăr cu polonezii, dar acest lucru nu e neapărat adevărat dacă ne gândim că, atunci când foștilor colegi de CAER li s-a dat voie să colinde prin Europa, ei au început să-și formeze spiritul antreprenorial, care a stimulat oferta internă de bunuri și servicii.

Noi nu am mers pe această cale, ci avem în continuare un mediu de afaceri ostil, în care se descurcă doar companiile cu poziție dominantă, ajunse astfel ca urmare a înțelegerilor politice, ce ecranează elementul antreprenorial. Din acest motiv, se poate spune că, în România, politicul continuă să dicteze economicului ca în vechiul regim, pe când în Polonia lucrurile s-au schimbat. La noi e ținută sub control cererea agregată, la ei e stimulată oferta autohtonă. Iar asta se întâmplă pentru că ei au trecut la capitalism numit și economie de piață, pe când, noi întreținem mai departe contraperfomanța și corupția din politică prin taxe și impozite care derentabilizează business-ul celor ce funcționează fără protecție din partea politicienilor. Iată unde poate fi indentificată lipsa de productivitate. Practic, totul se reduce la necesitatea reformatării clasei conducătoare, la posibilitatea ca aceasta să elibereze economia de sub influență și să o redea inițiativei private. De aceea, numărul de întreprinderi mici și mijlocii este scăzut în România, pe când, în Polonia, raportat la orice indicator – populație, unitate de PIB etc – reprezintă o proporție importantă, ce relevă efervescența vieții economice. În mod uimitor, urmărirea interesului individual dă rezultate mai bune, pentru atingerea celui național, decât interesele grupurilor, care l-au agitat încă de pe vremea când IMGB făcea ordine sau nu ne vindeam țara, dar fără să reușească, de fapt, să se identifice cu el. E destul de clar că e bine ca în paralel cu urmărirea indicatorilor macroeconomici de convergență nominală, impuși prin Tratatul de la Maastricht, decidenții să se uite și la standardul de viață pe baza căruia menajele converg real la UE, dar cu ochii larg ațintiți spre gradul de îndatorare. 

IONUȚ BĂLAN, 
analist economic