Acum câteva luni, povesteam cu un prieten despre un concediu la schi în Austria. Faptul că oamenii din respectiva staţiune se bazau pe turism şi ştiau foarte bine acest lucru însemna şi oprirea autobuzelor între staţii pentru a permite urcarea diferiţilor turişti aflaţi pe drum. Şi, la fel, oprea între staţii şi pentru a-i lăsa cât mai aproape de locurile de cazare. Evident, nimeni din autobuz nu comenta.

Acum două săptămâni m-am suit într-un autobuz în Santa Clara, California. Călătoria costa doi dolari, însă eu aveam doar o hârtie de 20. Şoferul mi-a spus că nu îmi poate da restul, dar pot să rămân şi, eventual, să plătesc data viitoare. Vina îmi aparţinea în totalitate, ar fi trebuit să am suma exactă în buzunar înainte de a mă urca în autobuz. La fel de evident, nimeni dintre cei aflaţi în maşină nu a comentat, iar şoferul chiar m-a ajutat să găsesc obiectivul pe care îl căutam pe hartă.

Săptămâna trecută, valul de inundaţii care s-a abătut asupra ţării noastre a ajuns şi la Galaţi. Militari, pompieri, reprezentanţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi alţii s-au adunat pentru a ridica diguri şi pentru a scoate apele din curţile şi casele celor deja năpăstuiţi. Localnicii, cel puţin o parte dintre ei, au preferat să „ajute“ salvatorii mâncând mici şi bând bere pe terasele de pe malul Dunării.

Comunităţile locale din Japonia menţin curăţenia şi securitatea zonei cu ajutorul oamenilor care locuiesc acolo. Dacă, spre exemplu, un copil este mai rău sau mai dificil şi face mizerie sau distruge bunurile comune, părinţii sunt cei care vor face curat sau vor înlocui lucrurile distruse. Japonezii reuşesc astfel, indiferent de zonă (urbană sau rurală), să îşi menţină o curăţenie aproape perfectă.

Nivelul de civilizaţie al unei populaţii depinde de nivelul de trai. Dar bunul-simţ? Bunul-simţ care să ne împiedice să distrugem un lucru care nu ne aparţine? Nici măcar atunci când este vorba de viaţa şi proprietatea noastră? Am citit poveşti cu oameni loviţi recent de ape care nu au stat cu mâinile în sân, ci şi-au luat câteva măsuri de precauţie. Şi care nu au aşteptat doar ajutor de la „alţii“. Oameni pe care obişnuiam să îi numim „gospodari“. Ce ne-a lovit atât de rău încât să devenim nepăsători? Şi, nu, nu cred că 50 de ani de comunism ne pot distruge în asemenea hal.