Pe platforma IMGB din București lucrau în 1989 circa 13.000 de persoane. La orele la care se intra sau se ieșea de la serviciu tramvaiele și garniturile de metrou se umpleau până la refuz. După căderea regimului Ceaușescu, o parte din fabrică a fost privatizată către grupul norvegian Aker Kvaerner, în timp ce alte secții și departamente au fost transformate în societăți comerciale mai mici care au fost preluate de diverse firme ori s-au închis. ”S-au vândut multe echipamente și utilaje, fie ca atare, fie la fier vechi. Fiecare a încercat să obțină cât mai mult pentru el și nu a interesat pe nimeni că, dacă avea un management profesionist și dacă ar fi fost restructurată în mod inteligent, IMGB ar fi putut supraviețui decent”, spune bucureșteanul Nelu T., un fost angajat al uzinei, acum pensionar. Cea mai importantă parte a întreprinderii de mașini grele care încă rezistă este cea preluată de un grup coreean. Doosan IMGB SA a terminat anul trecut cu o cifră de afaceri de 302 milioane de lei, o pierdere de opt milioane de lei și 446 de angajați. Cu alte cuvinte, departe de gloria de altădată.
Dacă trecem munții, vom auzi povești similare la Brașov, unde în locul uzinei Tractorul a apărut în 2015 un centru comercial. Fabrica avea 22.000 de salariați în 1990 și a scăzut până la 1.900 de angajați în 2007, când a fost închisă și a intrat în lichidare. De vină ar putea fi, ca în atâtea alte cazuri, managementul neprofesionist, pierderea piețelor externe, dar și cele trei tentative de privatizare eșuate.
Și la Cluj Combinatul de Utilaj Greu (CUG) avea circa 8.000 de salariați în anii ‘80. În deceniul care a urmat, uzina s-a separat în opt societăți diferite, iar trei dintre ele au decis în 1999 să fuzioneze sub vechiul nume CUG. În 2006, CUG, aflat într-o stare avansată de degradare, a fost cumpărat de germanii de la Max Aicher și, în ciuda speranțelor că activitatea combinatului va fi repornită, fostele hale au rămas în ruină sau au fost închiriate pe bani puțini altor companii.
Probleme la malul Dunării
Combinatul Sidex din Galați a fost privatizat în 2001 către grupul Mittal pentru 77 de milioane de dolari, după ce i s-au șters datorii de circa un miliard de dolari. Surse din domeniu spun că datoriile fuseseră acumulate din cauza firmelor-căpușă care se îmbogățiseră pe seama companiei, dar și că prețul de vânzare a fost de câteva ori mai mic decât valoarea fierului vechi deținut de combinat.
În 2001, Sidex avea 27.000 de angajați și avea o cifră de afaceri de circa 800 de milioane de dolari. Pentru 2015, Arcelor Mittal Galați (acesta este numele actual al combinatului) a raportat o cifră de afaceri de 3,8 miliarde de lei (respectiv în jur de 950 de milioane de dolari), o pierdere de 297 de milioane de lei și aproape 6.400 de angajați. În 2016, cifra de afaceri a scăzut la 3,4 miliarde, pierderile s-au redus un pic și ele, la 271 de milioane de lei, iar numărul de salariați la coborât la 6.000.
Nu este, de altfel, nicio noutate pentru gigantul din Galați, care are probleme financiare încă din perioada crizei mondiale. În urmă cu două luni, directorul general al companiei, Bruno Ribo, explica pentru presa locală motivele pentru care Arcelor e pe minus: producția anuală de circa două milioane de tone de oțel este prea mare pentru piața internă și o parte trebuie exportată. ”Piața noastră naturală este, bineînțeles, România, dar și zona Balcanilor și a Mării Negre. Este, cu siguranță, cea mai dificilă piață din Europa, fiind mai deschisă concurenței din exteriorul UE”, spunea Ribo. Principalii competitori sunt cei din Asia și fosta URSS, care plătesc mult mai puțin pentru energie și gaz și nu achită nici un fel de subvenții pentru producerea de energie verde sau pentru emisiile de gaze cu efect de seră.
Uciși de embargou
La Iași, fostul Combinat de Utilaj Greu avea în perioada de glorie 15.000 de angajați. În 2003, firma, numită acum Fortus SA, a fost vândută către Metalexportimport București, o fostă întreprindere de comerț exterior comunistă, intrată sub controlul grupului rus Rosatomstroi. Privatizarea a fost un eșec, căci noul proprietar nu și-a îndeplinit obligațiile. În 2008, firma a fost preluată de AVAS și a intrat în insolvență. Ultimul bilanț contabil, cel pe anul 2016, nu arată deloc măgulitor: o cifră de afaceri de 3,3 milioane de lei, o pierdere de 35 de milioane și un număr mediu de 430 de angajați.
În celălalt colț al țării, la Timișoara, Solventul, firmă cu peste 3.000 de angajați în anii ’80, a intrat în insolvență în 1998. Foștii angajați spun că firma avea deja probleme de mai multă vreme, dar că embargoul contra Iugoslaviei, care era principalul partener de afaceri al fabricii (de altfel, Solventul era legat printr-o conductă de combinatul din Pancevo) a grăbit dispariția sa. În prezent, terenul fostei uzine este curățat treptat de urmele clădirilor industriale și cel mai probabil va fi transformat într-un proiect imobiliar.
Reversul medaliei
Există, desigur, și povești de succes. Automobile Dacia SA este cel mai facil exemplu: dacă în 2000, în primul an după preluarea pachetului majoritar de acțiuni de către grupul Renault, uzina avea o cifră de afaceri de circa 200 de milioane de euro și aproximativ 13.400 de salariați, în 2015 a raportat o cifră de afaceri de 19,1 miliarde de lei, un profit net de 448 de milioane de lei și aproape 13.900 de angajați. Iar cele mai recente date, cele pe 2016, arată că producătorul auto din Mioveni a atins o cifră de afaceri de 20,7 miliarde de lei (circa 4,6 miliarde de euro), un profit net de 456 de milioane și peste 13.800 de salariați.
Un alt caz relativ fericit este cel al Combinatului Petrochimic Năvodari, devenit Petromidia în 1991 și apoi Rompetrol Rafinare SA după privatizare. Primele tentative de preluare de la stat a rafinăriei de la malul mării au avut loc în 1993 și în 1997, însă doar încercarea din 2000 a fost încununată de succes. Nici intrarea în proprietatea grupului Rompetrol controlat de Dinu Patriciu nu a fost, totuși, lipsită de controverse. Cert este că astăzi unitatea, trecută între timp pe la kazahii de la KMG și ajunsă în mâinile unui grup chinez, a atins o cifră de afaceri de peste două miliarde de dolari (8,77 miliarde de lei) la puțin sub 1.100 de angajați. Spre comparație, în 2000 avea o cifră de afaceri de numai 300 de milioane de dolari la 3.600 de angajați.
Aceste cazuri contrazic, desigur, teoria că s-a ales praful de toată industria României de dinainte de 1989. În plus, nu trebuie uitat că multe din fabricile pomenite în articol și alte sute, dacă nu mii de cazuri similare erau deja depășite moral și tehnologic la căderea regimului comunist. Cu echipamente învechite și poluante, cu sedii aproape în ruină și cu un număr mare de angajați inutili, este logic că cele mai multe dintre ele nu au rezistat asaltului concurenței de peste hotare. Iar ceea ce este și mai important este că, în multe situații, locul unei uzine de tip sovietic, cu 5.000, 10.000 sau 15.000 de angajați, a fost luat de zeci, dacă nu de sute de firme mai mici, mai suple, mai adaptabile, mai moderne. Care, nu de puține ori, au personal mai calificat și produc mărfuri cu valoare adăugată mai mare decât giganții pe care i-au înlocuit.
