Ce s-a întâmplat cu cele peste 100 de tone de aur în perioada lui Ceaușescu. Cât ar mai fi vrut acesta să cumpere
O analiză privind evoluția stocurilor de aur ale României în ultimul deceniu de comunism arată că îndepărtarea tonelor de aur fin s-a făcut, pe de o parte, în contextul crizei globale, pe de altă parte, în contextul constrângerilor la care era supusă RSR de către Fondul Monetar Internațional.
Sarcina datoriei externe a României a fost și mai mult îngreunată de două aspecte importante din acea perioadă. Pe de o parte, avem criza economică din perioada 1979-1982, generată de dublarea prețului real al țițeiului, dar avem și extinderea recesiunii în țările puternic dezvoltate. Pe de altă parte, aprecierea dolarului american și-a lăsat și el amprenta supra României, având în vedere că aproape 25% din împrumutirile efectuate între anii 1980-1982 au fost făcute în valută americană.
Analiștii BNR spune că aceste elemente au forțat regimul comunist să ia o serie de măsuri care au dus la impunerea economiei centralizate și la restricții severe pentru românii care dețineau aur. Acești analiști, sub îndrumarea guvernatorului Mugur Isărescu, au efectuat un studiu numit ”Evoluţia stocului de aur al Băncii Naţionale a României în perioada comunistă (1946-1989)”. Analiștii afirmă că acest studiu nu se bazează pe „ficţiunea statisticilor întocmite de autorităţile comuniste”, ci pe date din Arhiva BNR, comparate cu cele ale CC al PCR.
Datorii care trebuiau achitate rapid
Așadar, datoria externă a României în valute convertibile era, la 30 iunie 1980, în valoare de 9,19 miliarde de dolari americani. La această sumă se adăugau dobânzi de 1,77 miliarde de dolari americani. Totuși, o aproape o treime din aceasă sumă era catalogată ca datorie pe termen scurt și, drept urmare, trebuia plătită rapid. Datoria pe termen scurt era în valoare de 2,85 miliarde de dolari americani la care se adăugau dobânzi de 0,25 miliarde de dolari americani.
Adevărul.ro notează că, pentru a achita datoriile scadente, conducătorii țării au căutat mai multe soluții. Printre acestea s-au numărat negocierile cu FMI pentru refinanțarea datorie și vânzarea aurului din stocul BNR pentru a suplimenta resursele valutare.
Aurul fin a fost scos la vânzare
După discuțiile conducătorilor, în toamna anului 1980, au fost trimise în Elveția două transporturi de aur fin, în total 19.982,6 kg de aur fin. La jumătatea anului 1981, au mai fost trimise încă două transporuri de aur fin în Elveția ( 9.996,2 kg de aur fin) și la Banca Angliei (9.990,1 kg de aur fin).
Timp de un an, în perioada 1980-1981, prin transporturile de aur fin s-au vândut 40 de tone de aur fin, dintre care aproape 30 de tone au fost depuse la Banca Reglementelor Internaționale (BRI) într-un depozit aflat la dispoziția Băncii Naționale a RSR, diferența fiind depozitată la Banca Angliei într-un cont aflat la dispoziția Băncii Române de Comerț exterior, spune sursa anterior citată.
Pentru a obține o parte din sumele necesare de care România avea nevoie în acea perioadă, guvernul român a autorizat Banca Naţională să vândă din depozitul de la BRI 3,7 tone de aur în intervalul 29 mai – 31 iulie 1981, în vreme ce Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE) a fost împuternicită să vândă 4,24 tone de aur din depozitul de la Banca Angliei în intervalul 15 octombrie – 15 decembrie 1981. Anul următor, în lunile martie şi septembrie, din depozitul de la BRI au fost vândute alte aproape 5,2 tone de aur, iar în februarie 1983 încă o tonă de aur fin.
„Potrivit materialului informativ întocmit în ianuarie 1985 de Banca Naţională a RSR, din aceste tranzacţii a fost încasată suma de 209,15 milioane de dolari SUA”, precizează BNR în studiu.
Studiul BNR mai arată că din cele peste 209 milioane de dolari americani, BRCE a beneficiat de 104,25 milioane de dolari pentru diverse plăți externe, iar 9 milioane de dolari americani au fost utilizați pentru rambursarea parțială a unui credit SWAPde 56 de milioane de dolari americani contra aur.
Din vânzarea de aur s-a mai obținut suma de 43 de milioane de dolari americani care a fost pusă la dispoziția Ministerului Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale, în timp ce o altă sumă în valoarea de 50 de milioane de dolari a fost pusă la dispoziția ICE Petrolexportimport.
Cu toate astea, situația financiară a României a continuat să se deterioreze în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1981.
Deprecierea leului față de dolarul american a provocat probleme
Chiar dacă la mijlocul lunii iunie 1981 Consiliul executiv al FMI a aprobat României un credit în valoare de 190 de milioane de dolari americani în cadrul facilității de finanțare compensatorie pentru nerealizarea exporturilor, dar și un credit în valoare de aproape 1,32 miliarde de dolari americani în cadrul unui aranjament stand-by pe o perioadă de 3 ani, acestea nu au putut opri criza datoriei externe.
Așadar, în studiul BNR, analiștii arată că primul credit a putut fi accesat integral chiar în aceeași lună, în timp ce al doilea credit a fost condiționat de adoptarea anumitor măsuri de politică economică de către autoritățile române. Analiștii amintesc că măsurile prevedeau stabilizarea financiară, reorientarea direcțiilor de dezvoltare a economiei, majorarea prețurilor, deprecierea cursului de schimb al leului față de dolarul american etc.
Acordul s-a derulat cu dificultate până la finalul anului 1983, când România a reușit să primească numai 1 miliard de dolari americani din creditul inițial. Având în vedere că suma nu era de ajuns pentru a plăti datoriile, la începutul lunii noiembrie 1981, autoritățile române au solicitat creditorilor străini să accepte o amânare a datoriilor cu până la 6 luni.
După această solicitare FMI a anunțat că a doua tranșa a acordului stand-by nu va fi disponibilă din cauza situației economice a țării. Mai mult decât atât, a recomandat că autoritățile române să inițieze negocierile cu principalii creditori pentru reeșalonarea plăților.
Reeșalonarea s-a făcut pe 6 ani
Așadar, România a urmat sfaturile FMI și, în ianuarie 1982, au început primele negocieri cu reprezentanții a două bănci occidentale din 6 țări vest europene. La negocieri a participat și FMI, dar doar în calitate de observator. Pentru reeşalonarea plăţilor la împrumuturile guvernamentale, în iulie 1982, s-au purtat negocieri cu 15 state creditoare reunite în Clubul de la Paris. În urma negocierilor s-a reușit reeşalonarea plăţilor pe o perioadă de 6 ani şi jumătate, cu o dobândă medie de 3,5 la sută pe an.
Rambursarea datoriei externe după reeșalonare s-a derulat cu dificultăți, având în vedere că principala resursă valutară era reprezentată de excedentele balanței comerciale. În acest context, au fost forțate exporturile, iar importurile au fost reduse drastic, afectând atât industria, cât și nivelul de trai al populației.
1985, un an de cotitură
În 1985, România a avut parte de întârziei în rambursarea ratelor scadente la împrumuturile obţinute de la instituţii financiare, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Reglementelor Internaţionale. În același an, conducerea PCR a cerut situația cu privire la aurul trimis în străinătate în intervalul 1980-1981.
În nota primită era notat că, în urma vânzărilor de aur din anii 1981-1983, 2,11 milioane de dolari americani, aflaţi în depozit la termen, şi 732.157,02 dolari americani depuşi în cont la vedere, în numele Băncii Naţionale a RSR la Banca Reglementelor Internaţionale. La data întocmirii notei, România mai avea în străinătate puţin peste 20 de tone de aur fin la BRI şi 5,74 tone la Banca Angliei.
„Cel mai probabil, informarea amintită a fost solicitată în contextul în care Nicolae Ceauşescu pregătea adoptarea deciziei privind interzicerea pe viitor a apelului la credite străine şi rambursarea în cel mai scurt timp a întregii datorii externe a României”, scrie BNR.
La mijlocul anului a fost conceput un plan care, ulterior, a fost prezentat creditorilor externi și opiniei publice internaționale.
Aplicarea acestuia avea în vedere mai ales utilizarea excedentelor balanţei comerciale, obţinute în urma forţării exporturilor, fără a se neglija aportul pe care îl putea aduce atingerii obiectivului propus continuarea „valorificării” aurului din stocul Băncii Naţionale a RSR.
Alte 80 de tone de aur se scot la vânzare
Așadar, în al doilea semestru al anului 1986, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, se emite Decretul Consiliului de Stat nr. 325/1986, pentru vânzarea altor 80 de tone de aur din stocul Băncii Naţionale pentru accelerarea plăţii datoriei externe, urmând ca aurul respectiv să fie răscumpărat după încheierea achitării datoriei.
„Documentele anexate bilanţului Băncii Naţionale a RSR pentru anul 1986 consemnează că la sfârşitul acelui an România mai avea în depozit la BRI 32,8 tone de aur, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că se reuşise vânzarea a aproximativ 48 de tone de aur”, susţine BNR, precizând că până la finele anului 1987 se vânduseră şi acestea.
Cele 80 de tone de aur vândute au produs 1,04 miliarde de dolari americani. Suma a fost utilizată pentru rambursarea anumitor credite cu dobânzi între 7% și 11%, lucru ce a dus la încheierea rambursării datoriei externe cu 3-4 luni şi a scutit România de plata unor dobânzi în valoare totală de 210-300 de milioane de dolari americani.
La sfârşitul anului 1987, stocul de aur al BNR mai avea doar 42,5 tone de aur, cel mai redus nivel înregistrat după anul 1946, mai scăzut chiar decât cel consemnat la sfârşitul anului 1959, când stocul de aur atinsese, de asemenea, un minim, respectiv 51,2 tone de aur, din care 8 tone erau împrumutate din URSS.
În vara 1989, Ceaușescu încerca să cumpere 40 de tone de aur
După ce a reușit să achite datoria externă, Nicolae Ceaușescu a început demersurile pentru cumpărarea de aur de pe piețele internaționale, cu scopul de a reface rezerva națională.
Decretul prezidenţial nr. 77 din 10 iunie 1989 autoriza Banca Naţională şi BRCE să achiziţioneze 40 de tone de aur la un preţ care să nu depăşească 12.000 de dolari americani kilogramul de aur fin. Așadar a fost constituit câte un depozit în valoare de 120 de milioane de dolari SUA pentru fiecare dintre cele două bănci, fonduri suplimentate la 21 septembrie cu încă 240 de milioane de dolari americane.
Primele tranzacţii s-au efectuat pe 12 iunie pentru două „toamne” şi au continuat până la 15 septembrie 1989, când au fost sistate.
După ce se achiziționează 20 de tone de aur, Nicolae Ceaușescu sistează tranzacțiile din cauză că prețul metalului prețios era prea ridicat și spera ca prețurile să mai scadă.
În mod real, aurul cumpărat a fost adus în ţară în lunile septembrie şi noiembrie 1989. Primul transport, în greutate de 7.296,4423 kg aur, a avut loc la 15 septembrie 1989, al doilea, în greutate de 7.500,8042 kg aur fin, la 29 septembrie 1989, iar ultimul, în greutate de 5.503,7 kg aur fin, la 15 noiembrie 1989.
La sfârşitul anului 1989, Banca Naţională deţinea printre activele sale un stoc de aur de 67.610,517 kg aur fin, din care doar 0,125 kg se aflau în depozit la BRI. În prezent, România are rezerve de aur de aproape 103,7 tone, stoc care nu a suferit modificări din 2007 până acum. Circa 60%, peste 61,2 tone, este depozitat la Banca Angliei, dar se află în custodia BNR, astfel că Banca Angliei nu poate efectua niciun fel de operaţiuni care vizează aurul României.
Sursă foto: Dreamstime
