Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al creditorului împotriva debitorului care nu şi-a achitat datoria la scadenţă este termenul de drept comun în materie de obligaţii comerciale, respectiv de trei ani. În acelaşi timp, termenul respectiv de trei ani este prevăzut de lege şi pentru prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti, contracte autentice etc. – obţinute împotriva debitorului rău-platnic. Pe de altă parte, prescripţia extinctivă se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către debitor. În același timp, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o iar, după întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie – spre exemplu, în cazul în care creanţele şi datoriile au fost inventariate, verificate şi confirmate pe baza „Extrasului de cont“ sau au fost confirmate debitele prin orice altă modalitate.
Ca regula generală, în conformitate cu pct. 187 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a patra a CEE, aprobate prin OMFP 3055/2009, cu modificările și completările ulterioare, la scăderea din evidență a creanțelor și datoriilor ale căror termene de încasare sau plată sunt prescrise, societatea trebuie să demonstreze că au fost întreprinse toate demersurile legale pentru decontarea acestora. Pentru a scădea din evidențe creanțele prescrise (dar și datoriile de acest fel!), este nevoie de o justificare (notă, memoriu, referat etc.) întocmită de departamentul financiar-contabil, din care să rezulte situația acestor sume (natura lor, vechimea, demersuri întreprinse, cauzele neîncasării/neachitării, starea la zi a clienților/furnizorilor respectivi) și să se constate prescrierea lor, cu propunerea de a fi scăzute din evidențe. Această notă justificativă (memoriu, referat etc.), după aprobarea ei de către administratorul societății, va sta la baza înregistrării scăderii din contabilitate a creanțelor prescrise – ca document justificativ utilizat în acest sens.
La scăderea din evidențe a crean­țelor (clienți neîncasați), societatea va înregistra cheltuieli cu pierderile din creanțe (la valoarea întregii sume, inclusiv TVA), nedeductibile însă la calculul profitului impozabil, conform art. 21 alin.(4) lit. o Cod fiscal. Nu se ajustează și TVA colectată, având în vedere că nu există hotărâre judecătorească de faliment în acest sens și, pe cale de consecință, nu poate fi aplicat art.138 lit.d Cod fiscal. De menţionat că astfel de sume sunt considerate cheltuieli ale exerciţiului curent, în care se aprobă de către conducerea societăţii prescrierea acestor sume. În mod similar, la scăderea din evidență a datoriilor (în speță, furnizori neachitați), societatea va înregistra venituri din prescrierea sumelor (întreaga sumă, inclusiv TVA aferentă), care vor fi încadrate în categoria veniturilor impozabile, conform art.19 alin. (1) Cod fiscal și pct.12 paragraf 1 din Normele metodologice de aplicare.
La nivel de TVA însă, în situația furnizorilor prescriși, nu se identifică implicații fiscale, respectiv nu se colectează TVA (deoarece operațiunea nu este asimilată unei livrări de bunuri sau prestări de servicii pentru a fi considerată impozabilă – având aici în vedere art.126 alin.1 lit. a, art.128 și art.129 Cod fiscal) și nici nu se ajustează dreptul de deducere a taxei exercitat inițial (deoarece această situație nu se regăsește în cazuistica pentru care legea fiscală prevede obligativitatea ajustării – raportat la prevederile art.148 și art. 149 Cod fiscal).

Alina Leția, avocat