Un subiect intens dezbătut de presă şi comunitatea online în ultimele zile a fost decizia Consiliului Național al Audiovizualului, din data de 1 noiembrie 2012, de a trimite adresa nr. 12971/07.09.2012 de la S.C. PRO TV SA - referitoare la servicii media audiovizuale la cerere nenotificate la CNA - către Poliția Română.
Conceptul de servicii media la cerere îşi are originile în Directiva nr. 2010/13/EU, legea română preluând în totalitate în legătură cu aceste servicii prevederile Directivei. În primul rând, Decizia nr. 320/2012 stabileşte condiţiile de furnizare a serviciilor media la cerere de către furnizorii aflaţi sub jurisdicția României. Prin urmare, pentru a determina domeniul de aplicabilitate a deciziei, ar trebui să verificăm două aspecte: pe de o parte, definiţia serviciilor media la cerere şi, pe de altă parte, criteriile după care se analizează dacă un furnizor se află sub jurisdicţia României sau nu. În legătură cu primul aspect, serviciul „video la cerere“ este definit ca un tip de serviciu media audiovizual la cerere, neliniar, denumit şi video on demand, care oferă utilizatorului acces, la cerere individuală şi în momentul ales de către acesta, la vizionarea de filme, videoclipuri, spectacole, live sau înregistrate, precum şi alte tipuri de conţinut video reunite în cadrul unui catalog de programe, indiferent de forma sub care acestea sunt selecţionate şi organizate în cadrul catalogului.
Excepţii
Prin Decizie s-a stabilit că sunt exceptate: (a) serviciile web care nu intră în concurenţă cu serviciile media audiovizuale, conţinutul audiovizual prezent pe site fiind doar ocazional şi accesoriu scopului principal al serviciului; (b) site-urile web care furnizează conţinut audiovizual generat de către utilizatori privaţi, în scopul punerii în comun şi al schimbului în cadrul unei comunităţi de interese; (c) orice formă de corespondenţă privată; (d) jocurile de noroc online, cu excepţia jocurilor şi concursurilor difuzate, în condiţiile legii, în cadrul unui serviciu media audiovizual; (e) versiunilor electronice ale ziarelor şi revistelor; (f) motoarelor de căutare pe internet. În concluzie, site-urile care oferă utilizatorului acces, la cerere individuală şi în momentul ales de către acesta, la vizionarea de filme, videoclipuri, spectacole etc. (gen vplay, voyo etc.), intră în definiţia furnizorului de servicii media la cerere.
Problema jurisdicţiei
În legătură cu cel de-al doilea criteriu, şi anume jurisdicţia României, legea stabileşte că este considerat a fi sub jurisdicţia României furnizorul de servicii media care îndeplineşte cel puţin unul dintre următoarele criterii: a) are sediul principal în România, iar deciziile editoriale asupra serviciilor media audiovizuale sunt luate în România; b) are sediul principal în România şi o parte majoritară a forţei de muncă implicate în activitatea de furnizare de servicii media audiovizuale lucrează în România; c) deciziile editoriale asupra serviciilor media audiovizuale se iau în România şi o parte majoritară a forţei de muncă implicate în activitatea de furnizare de servicii media audiovizuale lucrează în România; d) dacă personalul implicat în activitatea de furnizare de servicii media audiovizuale lucrează în România şi într-un alt stat membru al Uniunii Europene şi, aplicând criteriile prevăzute la lit. b) şi c), nu se poate stabili dacă cea mai mare parte a personalului implicat în activitatea de furnizare de servicii media audiovizuale lucrează în România sau în acel stat membru al Uniunii Europene, furnizorul de servicii media audiovizuale este considerat ca având sediul în România, dacă sediul său principal este în România; e) dacă cea mai mare parte a personalului implicat în activitatea de furnizare de servicii media audiovizuale nu lucrează nici în România şi nici într-un alt stat membru al Uniunii Europene, furnizorul de servicii media audiovizuale va fi considerat ca având sediul în România dacă şi-a început pentru prima oară activitatea în România şi menţine în prezent o legătură stabilă şi efectivă cu economia României. Prin urmare, pentru a determina dacă un furnizor se află sub jurisdicția României, este nevoie de o analiză mai complexă, bazată pe o serie de informații pe care de obicei furnizorul le pune la dispoziția autorității de reglementare.
Când apar sancţiunile
În cazul în care se va dovedi că deținătorii site-urilor reclamate se află sub jurisdicția României, nu se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în Decizia nr. 230/2012 (detaliate mai sus) și nu au notificat CNA cu privire la furnizarea de servicii media audiovizuale, aceștia pot fi sancționați contravențional în baza art. 90 alin. 1 lit. k din Legea nr. 504/2002, cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei. În plus, nerealizarea notificării determină și încetarea dreptului de a furniza servicii media audiovizuale la cerere. În legătură cu respectarea de către furnizorii de servicii media la cerere a drepturilor de autor asupra programelor puse la dispoziţia publicului, CNA are o competenţă în acest sens în baza Legii audiovizualului nr. 504/2002, întrucât, conform prevederilor art. 90 alin. 1 lit a, poate sancţiona contravenţional cu somaţie publică sau amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei difuzarea unei opere cinematografice în afara perioadelor prevăzute în contractele încheiate cu deţinătorii drepturilor de autor. Alte autorităţi române care au de asemenea competenţă în acest domeniu al respectării drepturilor de autor sunt Oficiul Român pentru Drepturi de Autor şi, evident, organele penale, în măsura în care avem de-a face cu o infracţiune.
Completare
În urma câtorva întrebări adresate de cititorii care au comentat la acest text, Capital vine cu o completare aparţinând avocaţilor de la Schoenherr şi Asociaţii:
Atât sesizarea adresată Consiliului, cât şi decizia acestuia par a avea în vedere cadrul normativ creat prin Decizia Consiliului nr. 320/2012 privind furnizarea serviciilor media audiovizuale la cerere, adoptată în aplicarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, care la rândul său transpune în legislaţia naţională Directiva 2010/13/EU (Directiva serviciilor media audiovizuale). Conceptul de servicii media la cerere îşi are de altfel originile în Directiva 2010/13/EU, legea română preluând în totalitate în legătură cu aceste servicii prevederile directivei
Av. Adriana Năstase, Av. Ionuţ Sava
Schoenherr şi Asociaţii