Mircea Eliade şi Nichita Stănescu au trimis la muncă în străinătate câteva zeci de mii de tineri, din rândul celor care mai ştiau câte ceva din Eminescu şi Creangă, dar habar n-aveau că religia are o istorie. Ghinionul şi intransigenţa oamenilor lui Funeriu îngroaşă astfel rândurile unei categorii sociale româneşti aproape necunoscute pentru statisticieni, politicieni sau autorităţi.
Oficial, cifra românilor care trăiesc şi muncesc în UE este de circa 2,7 milioane. Lor li se mai pot adăuga uşor un milion, românii din America de Nord sau de aiurea. O să fiţi surprinşi, dar emigrarea este bună pentru toată lumea.
În afara celor 25.000 de euro pentru fiecare român care se întoarce în ţară, bancul electoral al candidatului Mircea Geoană, statul român beneficiază din plin de pe urma românilor din străinătate, fără să le dea nimic înapoi. Mai întâi, nu cheltuie un şfanţ cu ei, nu plăteşte şomaj ori ajutoare sociale. Nu îi tratează moca în spitalele româneşti, nu le ţine copii în şcoli. Pe termen lung, economia este şi mai mare: nu le va plăti nici pensii. Nici la Bruxelles nu dă rău, indicatorii României, gen rata şomajului, fiind onorabili în lipsa de acasă a trei milioane de subiecţi.
O să ziceţi că românii din străinătate nici nu cer, dar nici nu dau vreun ban statului. Complet neadevărat. Remitenţele, banii pe care aceştia îi trimit acasă – n-am făcut un calcul exact, dar din 2007 încoace, doar din cifrele oficiale se adună aproape 20 de miliarde de euro – sunt o perfuzie care ţine în viaţă economia românească. Pe remitenţe s-a bazat creşterea economică, cu remitenţele supravieţuieşte acum. N-am nicio îndoială că banii aceştia merg majoritatea direct în consum. Cu ei se plătesc facturi, se hrănesc familiile, se fac investiţii imobiliare, se plătesc rate şi se dau şpăgi la doctor. Pe traseul ăsta, o bună parte, de ordinul miliardelor de euro, ajung la stat sub formă de TVA, impozite, etc.
Nu doar că românii din străinătate nu cer nimic de la noi, dar ei sunt indirect contribuabili importanţi la buget, un fel de cea mai mare multinaţională românească. Dacă o parte din ei s-ar întoarce de tot acasă zilele astea, România ar avea o gravă problemă pentru că ar fi mai multe guri de hrănit. Deci, – dacă-mi este permisă gluma – ministrul Funeriu ar trebui să facă ceva şi cu admiterea la facultăţi. Intră prea mulţi, prea uşor, adăstând încă patru-cinci ani prin zonă, în loc să meargă la produs ca să ne fie bine nouă, ăstorlalţi.