Prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut la 22 septembrie 1832, Bucureşti. A fost doctor în drept, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai timpului său, a fost de două ori primar al Bucureştiului şi tot de două ori prim-ministru al României. Se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români şi al împăraţilor bizantini Cantacuzino. Era unul din cei doi copii ai marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Luxiţei Creţulescu.
Din banii de care dispunea a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și „Micul Trianon”.
Uriaşa potenţă financiară a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino era doar ghicită prin uriaşele moşii deţinute în Ţara Românească dar mai ales prin cheltuielile sale excentrice, care ar surclasa şi astăzi orice cheltuială nebunească de milionar. 

 

Se spune că Nababul, aşa cum reiese şi din colecţia de documente a lui Filliti, investea doar în lucruri durabile, lucruri care să amintească mereu de familia şi renumele său princiar. Respecta eticheta şi prestanţa rangului său în tot ceea ce făcea. Gheorghe Cantacuzino a fost de câte două ori, atât preşedinte al Adunării Deputaţilor, cât şi preşedinte al Senatului României, din acestă ultimă funcţie trecând la cele veşnice în 1913 la 81 de ani. În timpul războiului din 1877, cunoscând starea precară a armatei, face o donație de 50.000 de lei (în bani și în cereale), pentru care însuși domnitorul Carol I avea să-i trimită mulțumiri măgulitoare. De altfel, cu puțină vreme înainte de a muri, chiar la acea recepție la care se alesese cu fatala congestie pulmonară, în martie 1913, el făcuse câteva donații importante: 100.000 lei pentru ambulanțele sanitare, 100.000 lei pentru flota militară și 25.000 lei pentru aviația militară (era la vremea armistițiului, între cele două războaie balcanice, iar România se pregătea și ea de conflict). 

SURSA: Adevarul, Historia.ro