Dacă ne întoarcem în 1940, cum era Qatarul pe atunci? Trăiam aprox. 11.000 de oameni aici. Nu aveam apă. Nu aveam energie, nici petrol, nici maşini, niciunul din aceste lucruri. Majoritatea oamenilor care trăiau aici fie locuiau în sate de pescari, la marginea mării, sau erau nomazi, care migrau din loc în loc încercând să găsească apă. Nimic din splendoarea de azi. Nici urmă de oraşe cum se văd astăzi ca Doha, Dubai, Abu Dhabi, Kuweit sau Riyadh. Nu pentru că oraşele nu se puteau dezvolta. Nu existau resursele pentru a le dezvolta. Vedeți că speranţa de viaţă era de asemenea scurtă. Cei mai mulţi oameni mureau în jurul vărstei de 50 de ani.

    Să trecem la capitolul II: epoca petrolului. 1939 e anul când s-a descoperit petrolul. Din păcate, n-a fost exploatat comercial până după al doilea război mondial. Ce influenţă a avut? A schimbat faţa aceastei ţări, aşa cum se poate vedea azi. A făcut, de asemenea, ca toţi cei care străbăteau deşertul în căutare de apă, în căutare de alimente, încercând să aibă grijă de animale – să se urbanizeze.
<iframe src="https://embed.ted.com/talks/lang/ro/fahad_al_attiya_a_country_with_no_water.html" width="640" height="360" frameborder="0" scrolling="no" webkitAllowFullScreen mozallowfullscreen allowFullScreen></iframe>

    S-ar putea să vă miraţi, dar în familia mea avem accente diferite. Mama mea are un accent diferit de cel al tatălui meu, şi vorbesc de o populaţie de aprox. 300.000 de oameni din aceeaşi ţară. Există cinci sau şase accente în această ţară în prezent. Puteţi spune, "Cum aşa? De ce se întâmplă asta?" Pentru că am trăit împrăştiaţi. N-am putut trăi în acelaşi loc, pur şi simplu pentru că nu existau resursele necesare. Şi când am avut resursele, de exemplu petrol, am început să construim aceste tehnologii extravagante şi să reunim oamenii, pentru că avem nevoie să fim toţi împreună. Oamenii au început să se cunoască. Şi ne-am dat seama că există diferenţe de accent.

    Deci, ăsta e capitolul II: epoca petrolului. Să privim situația prezentă. Aceasta e, probabil, paisajul pe care majoritatea o asociază cu Doha. Care este populaţia actuală? E 1,7 milioane de oameni. Asta în mai puţin de 60 de ani. Creşterea medie a economiei noastre e de aprox. 15% în ultimii 5 ani. Durata de viaţă a urcat la 78 de ani. Consumul de apă a crescut la 430 de litri. Acestă valoare e printre cele mai mari din întreaga lume. Am trecut de la a nu avea apă deloc la consumul cel mai mare comparativ cu orice altă națiune. Nu ştiu dacă a fost o reacţie la lipsa apei.

    Dar ce-i interesant în povestea pe care v-am spus-o? Partea interesantă este că am continuat să creştem în ultimii cinci ani cu 15% anual şi am făcut-o fără apă. E ceva istoric. Nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie. Orașele dispăruseră complet din cauza lipsei de apă. Asta înseamnă să faci istorie în această regiune. Nu construim doar oraşe, ci oraşe cu vise şi cu oameni care doresc să fie oameni de ştiinţă, doctori. Care vor un cămin frumos, vor un arhitect să le proiecteze casa. Aceşti oameni au insistat că acest spaţiu e locuibil chiar şi atunci când nu era. Dar, desigur, cu ajutorul tehnologiei. Brazilia are o rată a precipitaţiilor de 1.782 mm pe an. Qatar are o rată de doar 74, şi ne-am şi dezvotat cu rata aceasta.

    Întrebarea este cum. Cum am putea supravieţui cu asemenea rată? Nu aveam nici un fel de apă. Pur şi simplu din cauza acestei maşini gigantice, acestui mamut numit desalinizare. Energia e factorul-cheie aici. A schimbat totul. E acel lucru pe care-l pompăm din pământ, pe care-l ardem cu tonele, și pe care, majoritatea dintre voi l-a folosit ca să vină la Doha. Deci, acesta e lacul nostru, dacă-l puteți vedea. Acela este râul noastru. Asta e sursa care vă permite să utilizaţi şi să vă bucuraţi de apă. Asta e cea mai bună tehnologie pe care regiunea ar putea s-o aibă vreodată: desalinizarea.

    Dar, care sunt riscurile? Trebuie să ne îngrijorăm? Aş spune, dacă ne uităm la statisticile globale, că desigur, trebuie să-mi fac griji. Cererea e în creştere, populaţia e în creştere. Am ajuns la şapte miliarde doar cu câteva luni în urmă. E un număr care, de asemenea, are nevoie de măncare. Şi se speculează că vom fi 9 miliarde pe planetă în jurul anului 2050.

 Așa că o ţară, care nu are apă trebuie să-şi facă griji despre ceea ce se întâmplă dincolo de graniţele sale. Este vorba și de schimbarea dietei. Când ajungi la un nivel socio-economic superior, îţi schimbi şi dieta. Începi să mânânci mai multă carne şi aşa mai departe. Pe de altă parte, producţia e în declin din cauza schimbărilor climatice şi a altor factori. Aşa că cineva trebuie să fie pe fază când criza se va întâmpla.

 Asta e situaţia în Qatar, pentru cei care nu ştiu. Avem o rezervă de apă de doar două zile. Importăm 90% din alimentele noastre, şi cultivăm mai puţin de 1% din pământul ţarii noastre. Agricultorii pe care îi avem într-un număr oricum limitat au fost forţaţi în afara practicilor agricole ca urmare a politicii de piaţă deschisă şi a competiţiei cu marile corporaţii etc. Ne confruntăm şi cu riscuri. Aceste riscuri pot afecta direct durabilitatea şi continuitatea acestei naţiuni.
Conferinţă ţinută de inginerul Fahad Al-Attiya, în cadrul TED Talks.