Cea mai pozitivă moștenire a politicii externe a președintelui Trump va fi legată de regiunea extinsă a Orientului Mijlociu: acordurile de normalizare dintre Israel și trei state arabe; cucerirea teritoriilor ISIS din Siria și Irak; acordul de pace dintre SUA și talibanii din Afganistan.
În definitiv, ce altceva a mai făcut? Campaniile lui de „presiune maximă” vizând dezarmarea Coreei de Nord și democratizarea Venezuelei au eșuat, la fel ca și utilizarea taxelor vamale pentru a forța China să abandoneze mercantilismul. Relațiile cu aliații apropiați ai SUA din Europa sunt în ruină, este scris pe washingtonpost.com
Totuși, chiar și în Orientul Mijlociu mai există încă un aspect, mai important și mai negativ. Adevărata relevanță a politicilor lui Trump a fost dezvăluită nu la mult mediatizata ceremonie din septembrie de la Casa Albă la care au participat conducătorii din Israel, Bahrein și Emiratele Arabe Unite, ci la o ședință care a avut loc acum 10 zile în Biroul Oval și la care președintele și-a întrebat consilierii dacă ar trebui să bombardeze Iranul. Acea tentativă disperată de a se salva – respinsă prompt de echipa lui de securitate națională – demonstrează faptul că strategia generală urmărită de Trump în ultimii patru ani a dus într-o fundătură dezastruoasă.
În esență, manevra riscantă făcută de Trump în Orientul Mijlociu a fost să alieze strâns SUA cu Israelul, Arabia Saudită și alte state arabe sunnite, pentru ca apoi să li se alăture într-o campanie necruțătoare împotriva Iranului șiit. Trump era hotărât să repudieze acordul nuclear cu Iranul, întrucât el reprezenta realizarea principală a președintelui Barack Obama în politica externă; la prima sa deplasare în străinătate a fost sedus de dansul săbiilor cu care l-au primit conducătorii saudiți, despre care el a presupus eronat că vor cumpăra arme americane de sute de miliarde de dolari; și era nerăbdător să le facă pe plac creștinilor evanghelici din SUA, pentru care Israelul reprezintă o cauză sacră.
Această politică a eșuat în absolut toate privințele. În ciuda sancțiunilor dure și a asasinării celui mai important general al său, regimul iranian nici nu s-a prăbușit și nici nu și-a redus agresiunea oriunde în Orientul Mijlociu. Săptămâna trecută milițiile lui continuau să lanseze rachete asupra ambasadei americane din Bagdad. În urma denunțării acordului nuclear de către Trump Teheranul și-a accelerat producția de uraniu îmbogățit, și acum deține de 12 ori mai mult decât avea la învestirea lui Trump – suficient pentru vreo două focoase nucleare. Acest avans a și determinat întrebarea iresponsabilă și inutilă a lui Trump referitoare la bombardament – care, i-au spus consilierii săi, ar fi putut declanșa un război regional în ultimele lui zile de mandat.
Alianța strânsă dintre Trump și saudiți l-a determinat pe primul să scuze agresiunea externă și reprimarea internă tot mai mari ale ultimilor, de la actul criminal de a bombarda școli și piețe în Yemen până la asasinarea și dezmembrarea jurnalistului exilat Jamal Khashoggi. Sprijinul fără rezerve acordat de Trump premierului israelian Benjamin Netanyahu l-a făcut să accepte un „plan de pace” pentru Israel și palestinieni părtinitor până la grotesc, care nu a servit decât la ruperea relațiilor dintre cele două părți.
Poate că faptul cel mai semnificativ e că Trump a realizat fix opusul a ceea ce susținea în campania prezidențială anterioară că-și dorește: extragerea SUA din Orientul Mijlociu și din „războaiele [lui] nesfârșite”. Obama avea același obiectiv, iar acordul cu Iranul era parte integrală a lui: ideea era să fie temporizat cel mai mare pericol potențial la adresa SUA și a Israelului – existența unui arsenal nuclear iranian -, pentru ca mai apoi să se realizeze un echilibru regional între șiiții conduși de Iran și sunniții conduși de saudiți.
Trump a restabilit amenințarea nucleară iraniană, a încurajat războiul interconfesional pe care și-l doreau extremiștii sunniți și șiiți, iar apoi a integrat complet SUA în tabăra saudită, făcând astfel imposibilă retragerea din regiune. A sfârșit prin a trimite alte mii de trupe americane în Orientul Mijlociu pentru a apăra câmpurile și tancurile petroliere de atacurile iraniene și, în ciuda unei retrageri parțiale tardive, tot a fost obligat să mențină trupe americane în Irak și Siria.
Acordurile dintre Israel și statele arabe sunt unicul aspect pozitiv al acestui dezastru: alianța anti-iraniană susținută de SUA a adus în aceeași tabără statul evreu cu cele arabe. Dar chiar și dacă Trump nu ar fi implicat SUA în acest proces, dezghețul ar fi fost foarte probabil să se întâmple oricum. În definitiv statele arabe s-au apropiat mai mult de Israel, super-puterea locală, tocmai pentru a compensa o eventuală retragere a SUA din regiune.
Deci ce poate face președintele ales Joe Biden cu tot acest haos? În primul rând ar fi bine ca el să-și amintească greșelile făcute de el și Obama în mandatul lor – mai presus de orice, plecarea de la premisa falsă că pacea israeliano-palestiniană e cheia regiunii și transformarea ei într-o prioritate, în ciuda faptului că e evident că actualii lideri ai ambelor tabere nu sunt dispuși să facă pace. Dar el ar trebui totuși să reia strategia echilibrului urmărită de Obama, care i-ar permite Americii să se poziționeze împotriva agresiunii și abuzurilor contra drepturilor omului comise atât de Iran cât și de Arabia Saudită, și concomitent să realizeze gradual transferul centrului de greutate al politicii externe americane afară din Orientul Mijlociu, un obiectiv urmărit de ambii președinți precedenți.
Primul pas: nu bombardați Iranul. Ministrul iranian de externe Mohammad Javad Zarif a declarat săptămâna trecută că Teheranul ar reveni la anterioarele restricții nucleare „fără negocieri și […] fără condiții”, dacă Biden va ridica sancțiunile impuse de Trump. O opțiune ce merită să fie explorată.