La fel ca profesorul de la Harvard, fost economist şef al FMI şi oficial al Federal Reserve, şi eu cred că istoria, trecutul, au relevanţă. Rogoff a dus ideea respectivă de la un concept abstract până la un studiu profund, încercând să explice actuala criză economică. Împreună cu Carmen Reinhart a publicat în 2009 volumul “This time is different: Eight Centuries of Financial Folly”, un fel de cronică a tututor crizelor economice petrecute în lume în ultimii 800 de ani. Rogoff analizează condiţiile în care s-au născut crizele anterioare şi efectele acestora, descoperind asemănări izbitoare. De exemplu, întotdeauna o criză este precedată de un boom economic, de ieftinirea şi accesibilitatea creditelor, de o slabă reglementare a pieţelor şi de o aparentă explozie a inovaţiilor în zona instrumentelor financiare. Se observă de asemenea că revenirea din criză, întoarcerea la prosperitate, se produce într-o perioadă medie de 10 ani. Reinhart numeşte aceste perioade, într-un alt studiu, “deceniile pierdute”, timp în care creşterea economică este minoră, preţurile în imobiliare scad iar şomajul creşte constant. De ce atunci – dacă ştim din experienţele anterioare ce se întâmplă – nu suntem în stare să prevenim crizele? Răspunde tot Rogoff, chiar în titlu: obişnuim să fim convinşi de fiecare dată că “de data asta e diferit”.
O altă constatare istorică, la fel de interesantă, este că falimentul unei ţări nu este cine ştie ce mare apocalipsă. De-a lungul istoriei au fost nu mai puţin de 250 de default-uri a datoriilor suverane şi peste 60 de falimente complete ale unor ţări. Vine un moment, de obicei când datoria externă trece periculos de 50% din PIB, în care unele datorii nu mai pot fi pur şi simplu plătite fără consecinţe sociale enorme. Singura diferenţă între o companie care dă faliment şi o ţară în default este că statul respectiv nu dispare. Şi falimentele sunt ciclice, întotdeauna există unele state care depăşesc limita, doar că în a doua jumătate a primului deceniu a acestui secol, pe fondul unei pauze în defaulturi, a apărut din neant o teorie cum că “falimentul statului este imposibil”.
Este exact nota în care ar trebui citit “modelul Ceauşescu”. Gândirea neşlefuită şi obtuză a lui Ceauşescu şi a sfătuitorilor săi a reacţionat probabil de default-urile de la începutul anilor ’80 din Asia şi America Latină şi de ratele crescânde ale dobânzilor, dând naştere la conceptul de plată a datoriilor cu orice preţ. Iluzia era că o Românie fără datorii ar fi fost o Românie suverană, lucru care oricum n-avea sens într-o lume care făcea primii paşi în globalizare. Preţul non-sensului comunist a fost un deceniu întreg, anii ’80, de austeritate, de foame şi de frig pentru tot poporul. Era un preţ pe care Ceauşescu nu şi-l putea permite şi a plătit cu moartea regimului şi cu propria viaţa pentru asta. Preţul achitării cu orice risc social şi politic a datoriilor nu poate fi plătit acum de Grecia, Portugalia sau Irlanda, mai cu seamă pentru că acestea sunt democraţii şi nu dictaturi. Nici un popor nu va accepta de bunăvoie, democratic, să se supună unor privaţiuni enorme, de genul celor impuse cu forţa de Ceauşescu, doar pentru ca ţara lor să-şi plătească datoriile către bănci. Deci, spune Ken Rogoff şi istoria confirmă, este inevitabil să asistăm la câteva falimente în perioada următoare oricât v-ar explica UE, autorităţile locale sau băncile centrale că “falimentul unui stat este imposibil”.