Sterian Pompiliu scrie despre „vârsta a patra”: aşterne întâi gândurile pe coli A4, atât de logic şi de citeţ şi că le-ai putea auzi „la patefon”, apoi, cu gesturi tremurânde, pune mâna pe mouse şi, luptând cu un cursor prea îndărătnic pentru vârsta sa, pune textul în admin-ul bloggului găzduit de platforma blogspot.com. A început să posteze din septembrie şi are deja 25 de texte, dintre care 15 numai în ultima lună. Se mândreşte nu numai cu poveştile sale, ci şi cu faptul că, la 90 de ani, este unul dintre cele „tinere” nume din blogosferă. capital.ro vi-l prezintă pe cel mai bătrân blogger din România.
„Vârsta a patra” este blogul lui Sterian Pompiliu, fost jurnalist la „Frontul Plugarilor”, în prezent unul dintre oaspeţii permanenţi ai căminului de bătrâni „Moses Rosen” din Bucureşti. Domnul Pompiliu scrie ca să-şi umple timpul şi face totul cu o dedicaţie demnă de un om care a străbătut ţara în lung şi-n lat toată viaţa, iar acum trebuie să se rezume la camera de cămin. Nu scrie, însă, doar ca să se afle în treabă: îşi propune să documenteze felul în care bătrânii reuşesc să se împace cu ideea neputinţei şi a finalului de viaţă.
Miracolul „tinerilor cinematografi”
În urmă cu 6 luni, un grup de tineri artişti şi regizori au iniţiat un proiect de artă socială în căminul „Moses Rosen”, cu scopul de a schimba percepţia asupra bătrâneţii, de a stimula creativitatea în grup şi pentru a documenta istoriile personale şi colective ale bătrânilor, majoritatea intelectuali capabili să vorbească nopţi întregi despre frumuseţea vieţii interbelice sau despre ororile comunismului.
„Mie îmi place să le spun tinerii cinematografi, pentru că filmează mereu tot ce fac. Ei m-au învăţat să postez pe blog, mi-am luat notiţe pe un caiet, dar nu scriu niciodată direct la calculator. Mai întâi îmi trec ideile pe o foaie pe care modific de atâtea ori şi fac atâtea adăugiri că poţi la sfârşit să asculţi foaia la patefon”.
În primul său post de blog, domnul Pompiliu justifică titlul „Vârsta a patra”, care a deranjat o parte din colegii săi de generaţie. „Dacă prima vârstă e până la 30 de ani, a doua până la 60 şi a treia pănă la 90, atunci noi suntem vârsta a patra. Am mai scris astfel de reflecţii privind bătrâneţea… Este interesant cum acceptă un om că a îmbătrânit şi cine îmbătrâneşte primul, femeia sau bărbatul? Mă uimeşte când văd colegele mele de peste 90 de ani că la aniversări nu acceptă să li se spună vârsta cu voce tare”, spune fostul jurnalist.
E greu să fii „fost”
Un alt post al blogului este tocmai despre tema „fost”-ului şi felul în care un om obişnuit să i se spună „excelenţă”, „domnule inginer” sau „domnule profesor” ţine toată viaţa de acele distincţii şi nu suportă să i se spună că au fost profesori sau medici, ci consideră că sunt, şi la „vârsta a patra” profesionişti
Colegele domnului Pompiliu explică unde bate domnul Pompiliu. „Vă rog să nu mai spuneţi că am fost doctor, pentru că nu am uitat medicina. După ce m-am pensionat am scris pentru revista ‘Sănătatea’, unde răspundeam întrebărilor cititorilor, şi am revizuit în acea perioadă toate tratatele de medicină, pe care le aveam înşirate la mine în cameră”, îmi atrage atenţia doamna doctor Judith Ardeleanu, subiectul unui alt post de blog de-al domnului Pompiliu. In lumea bacteriologilor dr. Ardeleanu Judith este cunoscuta ca una dintre cele mai bune specialiste in domeniul germenilor anaerobi.
Deşi majoritatea textelor sale sunt despre poveştile colegilor de cămin, viaţa din cămin şi scrieri despre procesul de acceptare şi înţelegere a perioadei finale a vieţii, domnul Pompiliu nu scrie pentru cineva anume.
„Mi-a zis fata mea că cineva care mi-a citit blogul ar vrea să mă cunoască pentru că i-a plăcut foarte mult. S-a dus vestea, şi după ce a devenit cunoscut blogul, cei de la cămin au hotărât să mai aducă două computere, unul a venit deja. Am înţeles că celălalt o să fie cu ecran pe care pui degetul şi o să fie mai uşor”, completează imediat. Touchscreen-ul va rezolva, speră domnul Pompiliu, problema cu mouse-ul, care este foarte greu se folosit pentru că îi tremură mâinile prea tare şi simte că nu poate stâpâni cursorul.
Şedinţe de „ergoterapie” marca Pompiliu
La cămin a venit de bună voie, acum 3 ani, după ce şi-a făcut socotelile şi şi-a dat seama că, deşi se descurcă cu banii, având şi o pensie suplimentară pentru că a fost persecutat pe motive rasiale, nu mai poate face faţă treburilor de zi cu zi, care au devenit extenuante. „Cel mai dificil lucru într-un cămin de bătrâni este să îţi umpli timpul liber. Singura mea preocupare este să umplu acest timp cu ceva. De aceea am înfiinţat aici o secţie de ergoterapie, cum îmi place să spun, adică terapie pentru suflet”.
În cadrul şedinţelor de „ergoterapie”, domnul Pompiliu le citeşte colegilor săi de cămin revista presei, pe care şi-o pregăteşte dinainte pe foi A4, pe care le printează cu ajutorul unei prietene, pentru că nu are încă imprimantă.
Are un dosar gros, plin cu glume de pe Internet, cuvinte încrucişate, Sudoku şi jocuri de societate. „Nu pot să zic că lucrez pe calculator, am învăţat doar să umblu la el. Toate povestirile pe care le scriu pe blog ar trebui să aibă un rol terapeutic, în primul rând pentru că mă ajută să omor plictiseala şi în al doilea rând că toate personele de aici au poveşti frumoase”, spune Pompiliu, împăciuitorul colectivului.
|
Familia domnului Pompiliu este formată din unica sa fiică şi cei doi nepoţi, fiecare pe alt continent. „Mailul mă ajută să ţin legătura cu ei şi să fiu mereu la curent cu ce li se întâmplă. Am în fiecare zi câte două-trei mesaje de la ei, aşa ţinem legătura. Dar de multe ori îmi trimit chiar imagini cu ei şi pot să şi văd”, explică entuziasmat domnul Pompiliu. Soţia i-a murit acum 30 de ani, în timpul unui concediu petrecut împreună, şi de atunci a refuzat să se recăsătorească. |
E-mailul îl ţine conectat la familieCe însemna să fii jurnalist la „Frontul Plugarului”
Sterian Pompiliu şi-a început cariera de jurnalist la „Frontul Plugarilor”, ca reporter 2, apoi a devenit reporter 1, redactor, şef de secţie, secretar general de redacţie şi chiar redactor-şef la revista Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, condus pe vremea aceea de Walter Roman. „Atunci existau gazete departamentale şi ministeriale, şi eu eram specializat pe jurnalism economic, deşi atunci era o situaţie foarte diferită şi nu se compară cu ce se întâmplă azi”, spune domnul Pompiliu.
„Diferit” însemna, de fapt, că un jurnalist mergea în delegaţie la fabricile şi uzinele patriei pentru a face reportaje de la faţa locului, dar textul care intra în ziar era scris, cuvânt cu cuvânt, de Direcţia Generală a Presei, care dădea indicaţii inclusiv asupra paginaţiei. „Eu mă adaptez la situaţie, ăsta mi se pare mie cel mai inteligent lucru”, spune domnul Pompiliu cu candoare, spre indignarea altor colegi de cămin, care au suferit în viaţă tocmai pentru că nu s-au putut adapta la atrocităţile comunismului.
„Aveam în răspundere Banca Naţională, UGIR şi sectorul de producţie. Exista un serviciu de presă la fiecare instituţie. La ora 12.30 veneau cu buletinul de ştiri, care era transcris identic, inclusiv paginaţia, în ziar. Dacă luai două ziare diferite citeai aceleaşi articole. Doar pe la ‘Scântea’ mai apăreau texte scrise de redactori, dar şi acelea erau atent supravegheate”, îşi aminteşte domnul Pompiliu.
„Reportajele trebuiau să ilustreze prietenia dintre clasa muncitoare şi ţărani, iar pentru asta eu mă plimbam prin toată ţara pe la ţesătorii, fabrici de vase emailate şi alte fabrici de genul ăsta ca să se delecteze ţărănimea. Am văzut toate marile oraşe din România crescând sub ochii mei. Am fost la Bicaz pe vremea când era o simplă comună, şi am vazut cum s-a transformat în oraş odată cu apariţia hidrocentralei şi a fabricii de ciment. La fel s-a întâmplat cu Galaţi, Piatra Neamţ, Târgu Mureş etc”, îşi aminteşte cel mai bătrân om din blogosfera românească.
