Într-un post intitulat „Viaţa între cei 1%” – aluzie la cunoscutul procent al super-bogaţilor Americii -, Michael Moore povesteşte cum şi-a făcut primii bani şi descrie, în general, felul în care înţelege el bogăţia. Prima lovitură a venit în 1989, atunci când a vândut studiourilor Warner Bros drepturile de distribuţie ale filmului său „Roger&Me”. Moore povesteşte că era în oraşul său natal, Flint, Michigan şi se pregătea să dea un interviu tv în care să anunţe suma. În momentul când i-a spus reporterului „Trei milioane de dolari!”, toţi prietenii, muncitori, şomeri sau studenţi, adunaţi în spatele său au izbucnit în urale. „A fost ca şi cum aş fi câştigat la loto – oamenii cu care trăisem şi suferisem în Michigan erau încântaţi de succesul meu. Era ca şi cum, unul dintre noi a reuşit, unul dintre noi a făcut ca, în sfârşit, norocul să ne zâmbească”, scrie el.
La vremea respectivă, Moore trăia din ajutorul de şomaj, 89 de dolari pe lună, n-avea maşină şi mânca pe la prieteni, neimaginându-și că un băiat dintr-un cartier muncitoresc, fără nicio perspectivă, poate să dea lovitura. Imediat „au apărut oamenii în costume care mă sfătuiau ce şi cum să fac cu banii, iar eu mi-am dat seama cât de uşor este pentru unii oameni, fără un puternic simţ moral al responsabilităţii sociale, să cadă în capcana lui eu, în detrimentul lui noi”. Aşa că Michael Moore a luat câteva decizii importante în 1989.
„1. Mai întâi îmi voi plăti toate taxele. I-am spus tipul care mi-a completat fişa de venituri să nu declare nicio deducere în afara ipotecii şi să plătească în întregime taxele federale, cele locale şi statate. Mândru, am contribuit cu aproape 1 milion de dolari la privilegiul de a fi cetăţean al acestei ţări măreţe.
2. Cei 2 milioane care mi-au rămas, am hotărât să-i împart după principiul după care auzisem că se ghida cântăreţul activist Harry Chapin: Unul pentru mine, unul pentru celălalt. Aşa că am luat jumate din bani – 1 milion – şi am creat o fundaţie prin care să-i donez pe toţi.
3. Milionul care mi-a rămas s-a topit după cum urmează: mi-am plătit toate datoriile, am plătit datoriile unor prieteni şi ale unor rude, le-am cumpărat părinţilor mei un frigider nou, am constituit fonduri pe colegiu pentru nepoatele şi nepoţii mei, am ajutat la repararea bisericii negre din Flint, am dat câteva mii de curcani de Thanksgiving, le-am cumpărat vietnamezilor echipament de filmat (despăgubirea mea personală pentru o ţară pe care am distrus-o), am cumpărat anual 10.000 de jucări pentru organizaţiile caritabile, mi-am luat o Honda fabricată în America şi am luat cu ipotecă un apartament deasupra la Baby Gap în New York.
4. Cea a rămas a mers într-un depozit bancar simplu, cu dobândă mică. Am luat decizia de a nu cumpăra niciodată nicio acţiune (nu înţelegeam casinoul cunoscut sub numele de Bursa din New York şi nu credeam în investiţiile într-un sistem pe care nu-l accept).
5. În final, eram convins că metoda de a câştiga bani din alţi bani a creat o clasă leneşă şi lacomă care nu a produs nimic, doar sărăcie şi teamă în rândul celor mulţi. Aceştia au inventat metode de a cumpăra companii şi a le închide apoi. Ei au imaginat scheme prin care se jucau cu banii din fondurile de pensii ale oamenilor ca şi cum ar fi fost banii lor personali. Ei au cerut companiilor să obţină profituri record an după an (lucru care s-a putut realiza doar prin concedierea multora dintre angajaţi şi prin eliminarea beneficiilor, a asigurărilor de sănătate, pentru ceilalţi. Am hotărât că dacă va fi să câştig ceva bani, atunci o voi face prin propria mea transpiraţie, idei şi creativitate. Voi produce ceva tangibil, ceva pe care alţii să şi-l dorească, cu care să se amuze sau din care să înveţe. Munca mea urma să creeze locuri de muncă, slujbe adevărate cu salarii pentru clasa de mijloc şi cu asigurări de sănătate complete.
Am început să fac filme, să produc seriale TV şi să scriu cărţi. Niciodată nu am pornit un proiect cu gândul – oare câţi bani o să scot din asta?. Şi, nelăsând niciodată ca banii să fie motivaţia pentru nimic, am reuşit să fac exact ceea ce am vrut eu. Prin această atitudine, tot ce am făcut a ieşit onest şi decis – iar asta, în schimb, a determinat milioane de oameni să cumpere bilete la filmele respective, să se uite la serialele mele şi să-mi cumpere cărţile”.
Moore continuă povestea spunând că nu înţelege exact ce i-a supărat atât de tare pe criticii săi. „Cum a reuşit cineva de stânga să obţină o asemenea audienţă?! Asta pur şi simplu nu trebuia să se întâmple”. De asemenea, spune el, faptul că o duce bine, „extrem de bine chiar, pentru un documentarist”, i-a enervat pe conservatori. „Eşti bogat datorită capitalismului! au ţipat ei la mine. Hm, nu. N-aţi fost la lecţiile de economie? Capitalismul este un sistem, un fel de schemă piramidală, care exploatează vasta majoritate pentru ca puţinii de la vârf să se îmbogăţească şi mai tare. Eu mi-am făcut banii în mod tradiţional, onest, creând lucruri”, explică documentaristul.
„În acea zi din noiembrie 1989 când am vândut primul film, un bun prieten al meu mi-a spus următoarele: N-ar fi trebuit să facă uriaşa greşeală de a da cuiva ca tine atâţia bani. Asta te va transforma într-o persoana foarte periculoasă.  Şi s-a dovedit adevărat, după cum zice şi proverbul ,Un capitalist ţi-ar vinde şi funia cu care urmează să se spânzure dacă poate scoate un ban din asta”, încheie povestea Michael Moore.
Michael Moore este autorul controversatelor documentare „Bowling for Columbine” – care trata legalitatea şi răspândirea armelor de foc în SUA, „Fahrenheit 9/11” – o critică dură la adresa fostului preşedinte George W. Bush, „Sicko” – un documentar despre inechităţile sistemului sanitar american, şi „Capitalism – A love story”, o critică în termeni absoluţi a neoliberalismului economic. Aceste 4 documentare se numară toate printre cele mai bine vândute 9 documentare din istorie.