De multă vreme (era să încep cu „de patru luni, trei săptămâni…“) aşteptam momentul – premiera românească a filmului lui Cristian Mungiu, câştigător în acest an a trei premii majore. Le merită pe toate.

S-a scris atât de mult despre acest succes, încât povestea în sine, intriga propriu-zisă a filmului, aproape că nu mai are nimic necunoscut – intri în sala de cinema ştiind deja ce urmează să se întâmple cu cele trei personaje principale: o studentă (interpretată de Laura Vasiliu) trebuie să facă un avort clandestin, ajutată de prietena şi colega ei de cămin (Anamaria Marinca); iar cel care trebuie să o facă (Vlad Ivanov) le cere şi obţine plata în natură. Regizorul deplânge faptul că astfel se pierde mult din tensiunea atent orchestrată din prima jumătate de oră; pentru cineva care nu ştie nimic despre scenariu – cum a fost cazul cu juriul de la Cannes – şi urmăreşte desfăşurarea intrigii, scenele care compun miezul poveştii (dublul viol, provocarea avortului, abandonarea fetusului) trebuie să fi avut efectul unei lovituri de ciocan. Pentru noi, ceilalţi, există avantajul că putem urmări acum, de la prima vizionare, felul în care Mungiu ţese, din detalii scenografice anodine şi replici aparent banale, iţele unei poveşti a cărei oroare fascinează. Faptul că, mult înainte să ajungi la momentul avortului, vezi cum în căminele studenţeşti se făcea, în 1987, trafic cu pilule anticoncepţionale e un detaliu care altfel ar fi trecut neobservat.

Turnat în tonuri reci, albastru-verzui, „432“, cum e deja cunoscut filmul, surprinde bine cenuşiul epocii comuniste. Aceia care îşi mai amintesc cum arăta Bucureştiul acum 20 de ani pot face o comparaţie mentală; poate că haosul mesh-urilor care acoperă clădirile Capitalei nu e o privelişte tocmai estetică, dar nimic nu se poate compara cu hidoşenia faţadelor goale şi gri de dinainte de 1989. Operatorul Oleg Mutu ar trebui elogiat pentru imagine. Şi el, şi regizorul evită să abuzeze de ceea ce începe să devină un clişeu stilistic pentru tinerii cineaşti români – şi anume filmarea „din mână“, cu camera ţinută de operator şi nu fixată pe un trepied. Dimpotrivă: scena care deschide filmul (ca şi altele care urmează) e perfect statică. Iar secvenţele din final, cu Anamaria Marinca în căutarea unui loc unde să abandoneze fetusul, filmate într-un semiîntuneric apăsător, punctat doar de slabe lumini stradale, sunt o demonstraţie de forţă a lui Oleg Mutu.

Iarăşi, nu mulţi au observat acea scenă fabuloasă – trasă dintr-o singură dublă! – care durează vreo 10-12 minute; e vorba de o conversaţie banală, a mai multor personaje aşezate la masă, în jurul unei Anamaria Marinca amuţite de şocul violului. Performanţa lui Mungiu (şi a actorilor, care susţin impecabil ritmul alert al conversaţiei, cu camera fixată în permanenţă pe ei) e realmente remarcabilă, bună de manual de film. Iar sensul secvenţei cred că stă pur şi simplu în contrastul dintre chipul răvăşit al lui Marinca, într-un contrast absurd cu veselia celorlalţi meseni.

Actorii sunt impecabili – mai ales Marinca, într-un rol fabulos de nuanţat, şi Ivanov, care e o revelaţie. Un personaj atât de sinistru ca al lui n-am mai văzut de mult. În rest, ce s-ar mai putea spune? Că ar merita şi un Oscar? Ei bine, da, îl merită. Că o să facă săli pline în România? Ei bine, asta depinde de voi.