„Luna amară“ este un film-şoc regizat de Roman Polanski, despre sexualitate, jocurile de putere din cuplu şi fascinaţia extremelor.
Prin 1995 mi-a picat în månă o cărţulie cu un titlu un pic provocator – „Noua dezordine amoroasă“ – scrisă de doi autori francezi, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, şi apărută în traducere la Editura Nemira (a fost reeditată în 2005 la Editura Trei). Era, cred, prima traducere în romåneşte din cărţile lui Bruckner, eseist francez din generaţia „noilor filosofi“, cum a ajuns să fie numit grupul de intelectuali de stånga (desprinşi din råndurile militanţilor revoluţionari din mai 1968) deveniţi, spre sfårşitul anilor ’70, de dreapta.
Îmi amintesc şi acum cåt am rås; cartea cu pricina e un bestseller al anilor ’70 (a apărut în Franţa în 1975), iar asta se vede, căci vine în urma revoluţiei sexuale a deceniului precedent. Călcånd pe linia subţire dintre reflecţia inteligentă asupra sexualităţii şi justificarea pornografiei doar de dragul încălcării convenţiilor (şi pentru a-i enerva zdravăn pe pudibonzi), „Noua dezordine amoroasă“ a fost o adevărată bombă. Bruckner şi-a învăţat după aceea lecţia; „Luni de fiere“, romanul său din 1981, reia, de data aceasta în tonuri sumbre, problematica anumitor practici sexuale marginale, în cadrul mai larg al unei discuţii despre dependenţa sexuală şi jocurile de putere desfăşurate în interiorul unui cuplu.
Probabil că nimeni altcineva nu ar fi putut face un film după „Luni de fiere“, cu excepţia lui Roman Polanski. Umorul său negru, înclinaţia către reprezentarea violenţei, o anumită preferinţă pentru patologic, realizările sale precedente (thrillere psihologice întunecate, ca „Rosemary’s Baby“ sau „Cuţitul în apă“) îl făceau un candidat aproape ideal.
„Luna amară“ ar trebui privit prin prisma contextului istoric de care aparţine: nu cel al anilor ’90, ci acela al cărţii lui Bruckner şi Finkielkraut, cu două decenii mai devreme; într-un anumit sens, acesta este o restanţă istorică în filmografia lui Polanski.
„Luna amară“ e un film cu doar patru personaje: Oscar (Peter Coyote, în cel mai bun rol al carierei sale) şi soţia sa Mimi (Emmanuelle Seigner, în viaţa reală căsătorită cu Polanski), Nigel (Hugh Grant) şi soţia lui Fiona (Kristin Scott Thomas). Povestea e relatată în planuri alternative: la bordul unei nave de pasageri, Oscar, un bărbat misterios care îşi duce viaţa într-un scaun cu rotile, îi întålneşte pe Nigel şi pe Fiona. Nigel se găseşte acum în postura de ascultător – mai întåi reţinut, apoi din ce în ce mai fascinat – al poveştii de dragoste dintre Oscar şi Mimi – care începe banal şi continuă scufundåndu-se într-un joc din ce în ce mai periculos al explorării sexualităţii pånă dincolo de limite. Fascinaţia lui Nigel pentru poveştile tot mai sordide ale lui Oscar are, desigur, şi o motivaţie sexuală, căci ciudatul interlocutor i-a promis, în schimbul conversaţiei, o noapte de amor cu soţia sa.
Suspansul durează pånă în momentul în care aflăm cum a ajuns Oscar în scaunul cu rotile – şi aşteptarea merită. Însă, dincolo de intriga de thriller sau de scenele explicite de sex, filmul are multe de oferit: Peter Coyote face un rol absolut senzaţional, de cinic dezabuzat, alcoolic şi sardonic. Seigner, spectaculos de frumoasă, reuşeşte să iasă cu bine dintr-un rol de seducătoare cu o imaginaţie de-a dreptul perversă, care le-ar fi pus pe fugă pe multe alte actriţe. Tot teatrul sexual sado-masochist al relaţiei dintre Oscar şi Mimi are însă un subtext mai grav: cåt de departe se poate merge în cuplu? Cine conduce? Cåt înseamnă, într-o relaţie de dragoste, dependenţa şi cåt afecţiunea sinceră (dacă aceasta chiar există)?
Iată o recomandare: citiţi mai întåi „Noua dezordine amoroasă“ şi „Luni de fiere“, ambele au fost reeditate în ultimii ani; abia apoi vedeţi filmul lui Polanski. Nu e o capodoperă, dar este unul dintre filmele lui esenţiale.
«Cånd spui povestea cuiva care este decapitat, trebuie să arăţi cum i se taie capul. Altfel e ca şi cum ai spune un banc porcos şi ai omite poanta.»
Roman Polanski, regizor
Titlu: Luna amară (Bitter Moon)
Regia: Roman Polanski
Scenariul: Gerard Brach, John Brownjohn, Roman Polanski, după un roman de Pascal Bruckner
Roluri principale: Peter Coyote (Oscar), Hugh Grant (Nigel), Emmanuelle Seigner (Mimi), Kristin Scott Thomas (Fiona)
Producător: Canal+, Columbia Pictures Corporation, Les Films Alain Sarde, R.P. Productions, Timothy Burrill Productions
Durata: 139 minute
Premiera oficială: 12 iulie 1992
Box office
„Luna amară“ nu este unul dintre filmele cu succes comercial ale lui Polanski. Deloc surprinzător, producţiile cu cele mai mari încasări din filmografia regizorului sunt şi cele premiate: „Pianistul“, de exemplu, film care i-a adus lui Polanski singurul premiu Oscar din carieră, a încasat la nivel mondial peste 120 de milioane de dolari. „Chinatown“, un alt titlu de referinţă, care a avut 11 nominalizări la premiile Oscar (şi a primit unul singur, pentru scenariul lui Robert Towne), a stråns peste 29 de milioane de dolari – dar vorbim de un film lansat în 1974, cånd nici bugetele, nici încasările nu erau la nivelul de astăzi. Iar „Tess“ (1979), alt film premiat cu trei Oscaruri, a încasat puţin peste 20 de milioane de dolari; de altfel, acesta a fost ultimul mare succes de public al lui Polanski pånă la „Pianistul“. Prin comparaţie, cu cele 1,8 milioane de dolari, „Luna amară“ pare de-a dreptul un eşec; dar este, totodată, cel mai disputat şi mai puţin înţeles film al regizorului.
O viaţă, două scandaluri
Biografia regizorului de origine poloneză Roman Polanski a fost marcată de două scandaluri uriaşe, care îl urmăresc pånă în ziua de azi: asasinarea soţiei sale, actriţa americană Sharon Tate, în 1969, de către banda lui Charlie Manson, şi, respectiv, o acuzaţie de pedofilie care datează din 1977. Polanski a fugit din Statele Unite, unde locuia la data respectivă, în Franţa (regizorul are şi cetăţenie franceză). Nu s-a mai întors niciodată în SUA, unde este încă în vigoare mandatul de arestare pe numele său.
Debut ca actor
Unul dintre amănuntele mai puţin cunoscute din viaţa lui Polanski este faptul că şi-a început cariera în cinema în 1955, la vårsta de 22 de ani, cu un mic rol într-un film al lui… Andrzej Wajda, alt mare maestru al cinematografiei poloneze. Potrivit mărturiilor sale, dragostea pentru filme a lui Polanski datează încă din copilărie, cånd, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, se ducea să vadă, în Polonia ocupată de nazişti, filme germane – cu toate că acest lucru era considerat aproape un gest de trădare faţă de ţară.
O carieră ghinionistă
Scandalul de pedofilie şi fuga din Statele Unite l-au privat pe regizor de o carieră probabil fulminantă la Hollywood. Totuşi, Polanski a avut parte de recunoaşterea pe care o merită în America, deşi destul de tårziu: abia în 2002 a primit singurul său premiu Oscar, pentru cea mai bună regie, cu „Pianistul“. Statueta i-a fost înmånată de bunul său prieten Harrison Ford, care i-a adus-o în Franţa. Însă în momentul premierii, publicul galei Oscarurilor s-a ridicat în picioare, omagiindu-l prin aplauze pe regizorul absent…
