Schlumberger are peste 100 000 de angajaţi care îşi petrec timpul căutând, investigând, săpând după petrol şi gaze pe cât se poate, în 85 de ţări din toată lumea. Cu venituri de 48 de miliarde de dolari (30 de miliarde de lire sterline) pe an şi o valoare de peste 116 miliarde de dolari (75 de miliarde de lire sterline), societatea are mai mult personal ca Google, o cifră de afaceri mai mare ca Goldman Sachs, şi valorează mai mult ca McDonald’s.
Lucrează cu fiecare companie mare de petrol internaţională, precum şi în mod direct pentru majoritatea statelor petroliere – inclusiv Arabia Saudită, Libia, Rusia şi Turkmenistan. Operează în cele mai dificile zone, fie din punct de vedere politic, logistic sau tehnologic, şi este un lider mondial în tehnologiile necesare pentru a obţine combustibili fosili din pământ – cu 36.000 de modalităţi patentate pentru a-şi ajuta clienţii să facă asta. Şi face toate acestea în timp ce stă departe de lumina reflectoarelor.
Tranzacţii care nu respectă sancţiunile cu Iranul şi Sudanul
Dar, după o înţelegere cu autorităţile SUA, finalizată de curând, Schlumberger a stabilit un record de corporaţie, ce ar fi preferat probabil să treacă fără a fi remarcat: primirea celei mai mari amenzi penale de către o corporaţie pentru violarea sancţiunilor din istoria Statelor Unite. Crima sa, pentru care a pledat vinovată, a fost de a implica personalul SUA în tranzacţii care nu respectă sancţiunile cu Iranul şi Sudanul, şi pentru încercările (fără succes) de a ascunde aceste tranzacţii de autorităţi. Companiei Schlumberger i se cere acum plata a 155 de milioane de dolari, de asemenea este obligată la pierderi de 77,5 milioane din venituri şi este în probă pentru trei ani, răspunsul lumii afacerilor la un cartonaş galben. Dar pentru o afacere de 48 de miliarde de dolari pe an, care a făcut 208 milioane de dolari profit doar din Iran în 2012, o astfel de amendă este doar o picătură… de ulei. În ziua în care a primit sancţiunile, acţiunile Schlumberger au crescut cu aproape 2%, un semn că investitorii au văzut în pedeapsă doar ceva mai mult de o pălmuţă.
O companie discretă
Schlumberger, fondată în 1926 de către doi fraţi francezi ca o companie de prospectare, lucrează sub radar. În timp ce rivalii săi mai cunoscuţi dar mai mici fac lobby deschis, donează partidelor politice, şi chiar închiriază politicieni cu nume mari, Schlumberger nu o face. Rezultatele se văd: Halliburton a apărut în mai mult de 1.700 de articole în presa britanică în ultimul deceniu. Schlumberger este doar în 500, în general materiale scurte, situate pe paginile de afaceri.
Unul dintre trucurile Schlumberger în comerţ este lipsa sa de apartenţă la un stat. Spre deosebire de Halliburton, nu este deţinut de SUA. În ciuda faptului că este o companie listată public, atât în Statele Unite cât şi în Marea Britanie, şi are “sedii” la Londra (un zgârie-nori din sticlă elegant aproape de Palatul Buckingham), Paris, Haga şi Houston, Schlumberger este înregistrată oficial în Curaçao, un paradis offshore din Caraibe cu legături în Olanda.
Structură complexă a companiei, care operează prin filiale în Olanda, Insulele Virgine Britanice şi Panama, de multe ori lucrează în favoarea sa. Un astfel de avantaj l-au avut timp de ani de zile când Schlumberger a putut să funcţioneze în Iran şi Sudan, în ciuda sancţiunilor SUA, pentru că nu era o companie din SUA, şi aşa a făcut – inclusiv direct pentru Compania Naţională Iraniană de Petrol.
Condiţia-cheie a fost să nu fie implicaţi în contracte cetăţeni americani sau personal pe teritoriul Statelor Unite. Din păcate pentru Schlumberger, compania nu a reuşit să păstreze aceşti termeni – şi autorităţile SUA au aflat, şi au lovit.
