Discutam zilele trecut cu un tânăr absolvent despre perspectivele lui în carieră. Tocmai primise o ofertă de lucru şi promisiunea de a fi trimis la studii de specializare în străinătate. L-am felicitat, spunându-i că a dat norocul peste el. Domeniul de activitate spre care va fi ajutat să se orienteze este la început de drum în România, iar în lume este cotat între cele mai profitabile, sub aspectul câştigurilor obţinute de specialişti. „Am refuzat oferta! – îmi taie, scurt, entuziasmul tânărul interlocutor. Nu mă văd făcând treaba asta plicticoasă toată viaţa. Acum sunt liber-profesionist şi fac ce-mi place. Dacă voi munci 16 ore pe zi în următorii ani, voi rata bucuria de a-mi trăi tinereţea.“ I-am dat dreptate. Dar mi-am adus aminte de întâmplarea unei prietene, trecută de… prima tinereţe.

Îmi spunea, chiar deunăzi, că a cotizat mai mulţi ani la un sistem, aşa-zis de pensii private. Sistem promovat de o companie de renume, nu numai în România. Nu peste mult timp se împlinesc patru ani de când contribuie la acest fond şi, potrivit contractului, are dreptul să se retragă. „I-am cerut consultantului o situaţie şi am căzut pe spate – comentează, cu umor, amica mea. În loc să câştig, am pierdut o mulţime de bani. Consultantul mi-a explicat, senin, că pierderea este o urmare a faptului că au căzut bonurile de tezaur în care fondul de pensii plasase banii.“ S-a consolat cu gândul că măcar este sănătoasă. „Sper să mă ţină Dumnezeu zdravănă, să muncesc până voi pune mâinile pe piept, pentru că din pensie nu se poate trăi. Uite că nici sistemele astea private nu sunt mai bune!“

Ba da, vine cu argumente alt amic. „Eu am o pensie de 20 de milioane aici şi una de 2.000 de dolari din America.“ Auzind sumele, nu mă pot abţine şi pun o întrebare „intimă, ca de la femeie la bărbat“. „Cum le-ai putut face?“ Povestea este lungă, plină de peripeţii şi de învăţăminte. Nici în America şi nici în Europa nu umblă câinii cu covrigi în coadă! Şi acolo trebuie să munceşti ani mulţi şi din greu, dacă vrei să obţii o pensie cât de cât acceptabilă. „De regulă, un român munceşte în străinătate 10-15 ani – estimează înţeleptul meu amic. La pensie, se alege cu maximum 500 de dolari sau de euro. Diferenţa este dată de faptul că în străinătate sunt mult mai multe instrumente de acumulare şi mult mai flexibile.“

Diferenţa dintre noi şi ceilalţi, care se confruntă cu îmbătrânirea populaţiei, scăderea natalităţii, creşterea şomajului, lipsa de apetit a tinerilor de a mai munci şi multe alte „boli“ ale civilizaţiei, rezidă în responsabilitatea statelor faţă de cetăţeni. Ţările dezvoltate şi-au făcut strategii „albe pentru zile negre“. Integrarea este una dintre ele. Menţinerea salariilor scăzute în ţările recent primite în Uniune va atrage ca un magnet forţa de muncă tânără şi performantă în zonele dezvoltate. Ale Europei, dar şi ale Americii. Dar cine se mai gândeşte ce va fi în România peste 20-30 de ani, când acum avem din belşug circ pe pâine?