„Ernest Hemingway și-a petrecut mai bine de treizeci de ani în lumina reflectoarelor, ca cea mai mare celebritate a Americii. A fost supraviețuitor în cinci războaie, patru accidente de mașină și două prăbușiri cu avionul”. Primele tușe schițate de scriitorul Robert Schnakenberg în cartea sa, „Viața secretă a marilor scriitori (Editura Art, 2017), lasă să se întrezărească portretul unui Hemingway despuiat de culorile oficiale. Întruchipare a virtuții masculine ca adult, scriitorul a intrat în viață ca o fetiță! „Excentrica mamă a lui Hemingway și-a dorit atât de mult o surioară geamănă pentru fiica ei mai mare, Marceline, încât îl îmbrăca pe micuțul Ernest în haine de fată, îl tundea ca pe o fetiță și îl prezenta vecinilor ca pe «fiica» ei Ernestine”, menționează Robert Schnakenberg.

Voluntar în Primul Război Mondial

În copilărie, Ernest s-a revoltat împotriva nevroticei sale mame – care l-a trimis la dansuri și a făcut totul pentru a-l „emascula” – prin adoptarea unei atitudini de macho exprimată ulterior prin pasiunea pentru vânătoare, pescuit și alte activități bărbătești. „Hemingway a prins gustul pentru scris în liceu și și-a însușit stilul literar care devine amprentă personală în timp ce lucra ca reporter începător la publicația Kansas City Star”, amintește Robert Schnakenberg. În 1914, când Primul Război Mondial sfârteca Europa, Hemingway s-a înrolat în armată ca șofer de amulanță pe frontul italian. „Experiența aceasta va sta la baza romanului «Adio, arme». În iulie 1918, mașina lui Hemingway este aruncată în aer de un obuz, iar el se alege cu răni de șrapnel la ambele picioare. După ce și-a îngrijit rănile cu mucuri de țigară, a reușit să-și târască un camarad la adăpost, un act de curaj care i-a adus o medalie din partea guvernului italian și un bilet de ieșire din zona de război”, detaliază scriitorul Robert Schnakenberg.

La vânătoare de submarine nemțești

Faima și banii câștigați din scris i-au permis lui Hemingway, care se autointitula „Papa”, să caute noi experiențe violente, probabil în încercarea de a contrabalansa tratamentul impus de mamă în copilărie. A fost, așadar, corespondent în timpul Războiului Civil din Spania, a participat la vânători sângeroase în Africa sau la coride în Peninsula Iberică. „Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, Hemingway și-a ignorat vârsta înaintată și pe bănuitorul șef FBI, J. Edgar Hoover, și a plecat la vânătoare de submarine nemțești pe coasta Cubei. Unii susțin că această escapadă a fost de fapt un pretext pentru a se îmbăta și a merge la pescuit. La fel ca în cazul implicării în lupta pentru eliberarea Parisului, în fapt o vizită prelungită la barul Hotelului Ritz”, speculează Robert Schnakenberg.

Criticul literar și părul de pe piept

Ironizat de criticul literar Max Eastman într-o recenzie la cartea Moartea după-amiază – „autorului îi lipsește încrederea liniștitoare că este un bărbat în toată firea, iar stilul său literar este ca un bărbat care-și pune păr pe piept” -, Ernest Hemingway nu l-a iertat. La câțiva ani de la apariția acestei cronici incendiare, scriitorul a dat nas în nas cu criticul în biroul editorului Maxwell Perkins. I-a strâns mâna, apoi s-a repezit asupra lui Eastman, i-a rupt cămașa, a făcut-o ferfenițe și pe a lui, după care a rânjit satisfăcut, lăudându-se cu podoaba capilară de pe piept! „Ce vrei să spui, mă acuzi pe mine de impotență?”, i-a strigat Hemingway criticului literar, șocat de agresivitatea scriitorului. L-a trântit pe Eastman la pământ, i-a aruncat în față un exemplar al buclucașei cronici, apoi a trântit ușa biroului și dus a fost. De atunci, Max Eastman n-a mai îndrăznit să scrie o recenzie negativă despre creațiile lui Hemingway.

Material secundar în continuare

Electroșocuri, sedative și o sinucidere

În ciuda faptului că în 1952 activitatea literară a lui Hemingway este răsplătită cu Premiul Nobel, ultimii zece ani din viața americanului sunt măcinați de o cruntă depresie. Tratat cu electroșocuri (metodă prin care i s-a șters o parte din memorie) și sedat pentru a fi împiedicat să se sinucidă, Ernest devenise o povară pentru soția sa, Mary, care-i pusese armele sub cheie, în pivnița casei lor din Kechum, Idaho. „Din păcate, deznădăjduitul Hemingway a găsit cheile și în dimineața zilei de 2 iulie 1961 și-a pus pușca la tâmplă și a apăsat pe trăgaci. Cel care spusese cândva că «un om poate fi distrus, dar nu înfrânt», a reușit până la urmă să se distrugă”, apreciază scriitorul Robert Schnakenberg.

Gregory/Gloria, fiul travestit

Copilul preferat al lui Hemingway, Gregory, a dus o viață dublă, ca travestit, și, în cele din urmă, a optat pentru operația de schimbare de sex. „Și-a luat numele de Gloria, suferea de dese pierderi de cunoștință din cauza depresiei maniacale și a fost arestat de mai multe ori, fiind acuzat de atacuri împotriva forțelor de poliție. Ultima altercație de acest fel a avut loc în 2001, când Gregory/Gloria, aparent sub influența drogurilor, a fost surprins/ă mergând gol/goală pe străzile din Key Biscayne, Florida. Poliția l-a reținut pentru comportament indecent în timp ce travestitul încerca, frenetic, să-și tragă pe el niște chiloți înflorați. Șase zile mai târziu a murit în celula sa, în urma unui atac de cord, în Penitenciarul pentru Femei Miami-Dade”, evocă Robert Schnakenberg.

Blestemul familiei

De parcă povestea lui Gregory Hemingway nu ar fi fost de ajuns, un destin tragic a avut și Margaux Hemingway, nepoata marelui scriitor. Cândva una dintre cele mai apreciate modele din New York, ea a căzut pradă depresiei, abuzul de droguri și problemele de alimentație conducând-o spre sinucidere. În 2 iulie 1996, la exact treizeci și cinci de ani de la sinuciderea bunicului ei, Margaux i s-a alăturat, continuând astfel lanțul sinuciderilor pe care-l începuse tatăl lui Ernest Hemingway, Clarence! Urmase sora lui, Ursula, și fratele lui, Leicester. Margaux avea 42 de ani când a luat o supradoză de fenobarbital în apartamentul ei din Santa Monica, California.

Despre Ernest Hemingway (21 iulie 1899 – 2 iulie 1961)

Naționalitate: americană

Zodie: Rac

Titluri cunoscute: Fiesta (1926), Adio, arme! (1929), Pentru cine bat clopotele (1940), Bătrânul și marea (1952)

Stil literar: lapidar, simplu, succint

Vorbe de duh: „Fă întotdeauna treaz ce-ai spus când erai beat. Așa o să te înveți să-ți ții gura”.