INVESTIŢII Cercetarea din România a fost de ani de zile o Cenuşăreasă a investiţiilor publice, atât prin prisma cheltuielilor pentru proiecte şi dotări, cât şi din perspectiva salariilor cercetătorilor, cu mult sub nivelul calificării acestora. Acum, investiţiile şi salariile cresc semnificativ, dar sistemul suferă încă de multe hibe.
O recentă hotărâre de guvern a fixat pragul maxim salarial pentru cercetătorii care participă la proiecte din aşa-numitul Plan Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare pentru perioada 2007-2013 (abreviat: PN II) la nu mai puţin de 4.300 de euro brut pe lună. Înainte, salariul maxim lunar la care putea spera un cercetător principal cu gradul I era de doar 1.500 de euro, tot brut. Un lucru care ar trebui totuşi menţionat este faptul că acest plafon maximal li se aplică doar cercetătorilor cu gradul I şi II (cele mai înalte grade profesionale), precum şi profesorilor şi conferenţiarilor universitari; la celălalt capăt al scalei, pentru masteranzi, doctoranzi sau asistenţi de cercetare – adică debutanţii din acest domeniu – plafonul maxim este de 1.900 de euro brut (de la 500 de euro până în prezent). Aşadar, situaţia începe să arate mult mai bine, chiar dacă deocamdată doar pentru personalul angrenat direct în activitatea efectivă de cercetare; pentru restul angajaţilor din acest sector, inclusiv personalul auxiliar, lucrurile stau mult mai prost.
Media salariilor din sistem, totuşi prea mică
Primul lucru care ar trebui observat, în ceea ce priveşte această creştere spectaculoasă a salariilor cercetătorilor, este faptul evident că ea ar putea reprezenta o frână în calea „migraţiei creierelor“ ca şi, de asemenea, un argument pentru întoarcerea celor plecaţi să lucreze în alte ţări. În al doilea rând, acest nivel maxim al salariului va depinde de bugetul fiecărui proiect în parte. Există însă, cum se va vedea, o serie de alte probleme ale sistemului, care vor face acest lucru mai dificil decât pare la prima vedere.
De fapt, cum arată sistemul instituţional al cercetării din România? La nivelul ultimului an pentru care există date oficiale furnizate de către Institutul Naţional de Statistică, şi anume 2005, existau în România 29.608 de cercetători, dintre care însă doar 10.339 sunt şi atestaţi, „cu acte în regulă“.
Aceste cifre nu se referă însă doar la personalul încadrat în reţeaua institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, ci la absolut toate organizaţiile care fac cercetare, inclusiv companiile private care au laboratoare sau departamente proprii de research&development – cu totul, în jur de 150 de astfel de unităţi, după datele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS).
Instituţional vorbind, în România, se face cercetare în cinci grupe mari de organizaţii: mai întâi, în institutele naţionale de cercetare-dezvoltare (abreviat: INCD), care funcţionează în coordonarea ANCS; în alte instituţii publice de cercetare-dezvoltare aflate în subordinea ANCS, dar care îşi asigură, de cele mai multe ori, finanţarea din fonduri proprii (ca Agenţia Spaţială Română ori Institutul de Fizică Atomică). Urmează, apoi, institutele care ţin de unele ministere, institutele care aparţin Academiei Române şi, în cele din urmă, unităţile private.
Revenind la bugetele de salarii alocate cercetătorilor, o observaţie care trebuie făcută este că, dacă ne referim şi la personalul auxiliar (precum tehnicienii şi laboranţii), lucrurile stau diferit. „Respectiva HG, spune Radu Minea, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Lucrătorilor din Cercetare-Proiectare, e făcută doar ca să arate că directorii de programe pot să ia 4.300 de euro. Conducătorii de programe însă nu sunt decât profesori universitari.“ Pe lângă acuzaţia abia voalată adusă învăţământului superior, care s-ar bucura nejustificat de avantajele acestei măriri salariale, Minea menţionează prevederile actualului contract colectiv de muncă, care nu sunt nici pe departe spectaculoase: „Avem o medie de şase-şapte milioane de lei vechi, luând în calcul şi personalul auxiliar, de exemplu, femeile de serviciu, iar salariul de referinţă este de 4,6 milioane. În această grilă, un cercetător cu gradul 1 poate să ia în jur de 18 mi-lioane. Acum încercăm să ridicăm salariul de referinţă la 5,8 milioane.“
Birocraţie, frustrări şi bani publici cheltuiţi ineficient
Aşadar, fondurile pentru salariile din cercetare cunosc creşteri semnificative. „Ideea e că sunt bani, toate condiţiile financiare sunt asigurate“, explică Răzvan Florian, fost director executiv al Asociaţiei Ad Astra, ONG fondat de un grup de savanţi români care îşi propune sprijinirea şi promovarea cercetării ştiinţifice din ţara noastră. „Dar mai sunt în continuare tot felul de probleme legate de birocraţie sau de obiectivitatea evaluării acestor competiţii în urma cărora se alocă fondurile pentru proiecte“, continuă Florian. Acestea sunt, de fapt, cele două mari deficienţe ale sistemului, semnalate de către cercetători.
O primă chestiune problematică este faptul că actualul sistem în care se derulează proiectele de cercetare cere ca materialele necesare (de exemplu, substanţe reactive, dacă este vorba de domeniul chimiei) nu pot fi procurate decât prin licitaţie – ceea ce, pe de o parte, lungeşte termenul de desfăşurare a proiectului, iar, pe de alta, conduce la risipirea fondurilor.
Un studiu al Asociaţiei Ad Astra din anul 2006 afirmă sec: „Licitaţiile pentru achiziţii durează luni de zile, pentru ca rezultatul să fie uneori un preţ de până la trei ori mai mare decât cel cu care s-ar putea lua un anumit echipament sau reactiv direct de la producător. 35% din cercetătorii din România consideră că administraţia instituţiilor lor îi împiedică să-şi desfăşoare activitatea în condiţii normale, în timp ce doar 30% consideră că administraţia îi ajută.“ (Este vorba de un studiu al aceleiaşi asociaţii, realizat prin chestionarea a 165 de cercetători români din ţară şi străinătate, în toamna anului trecut.)
O a doua problemă este cea a evaluării proiectelor. „Nu întotdeauna cei care ar merita un grant îl şi primesc şi nu toţi cei care câştigă un grant au şi rezultate“, spune Răzvan Florian. Nu este vorba doar de calitatea proiectului în sine, cât şi, mai ales, de aceea, de ordin strict profesional, a conducătorului de proiect – adică exact persoana care ar urma să beneficieze de acel salariu maxim, teoretic vorbind, de 4.300 de euro brut.
Directori de proiect fără palmares ştiinţific
Iar în această privinţă… e jale! Pentru a clarifica puţin lucrurile, iată cum funcţionează acest sistem: în principiu, rezultatul oricărui proiect de cercetare trebuie să se materializeze sub forma unei lucrări publicate într-un jurnal academic aşa-numit „peer reviewed“, unde lucrările trimise spre publicare trec prin filtrul examinării de către doi, trei sau chiar patru experţi, specialişti de vârf ai domeniului respectiv, care recomandă sau resping lucrarea respectivă.
Ei bine, iată adevărul: aproape jumătate (47%, mai precis) dintre directorii de proiecte finanţate prin programul CEEX (vezi caseta din josul paginii) nu au publicat între 2001 şi 2005 absolut nici un articol într-o revistă cotată la nivel internaţional. Zero barat! Şi aici nu vorbim de granturi de câteva mii de euro acordate unor doctoranzi, ci de proiecte de sute de mii de euro (două milioane de lei noi fiind plafonul maxim pentru proiectele derulate în parteneriat cu instituţii din afara ţării).
Răzvan Florian menţionează, pe bună dreptate, riscul ca, în cazul în care un astfel de proiect să fie adjudecat de către cineva care nu a publicat nimic notabil în ultimii cinci ani – şi care, prin urmare, e improbabil să o facă în viitorul apropiat -, banii să fie pur şi simplu aruncaţi pe fereastră…
Una dintre soluţiile avansate de către Florian ar fi evaluarea proiectelor de către experţi străini, practică răspândită în statele Uniunii Europene, pentru a avea astfel o garanţie de obiectivitate în ceea ce priveşte acordarea fondurilor. În acest fel ar fi mult mai greu ca un conducător de proiect care a publicat în ultimii ani foarte puţin sau deloc, cu o activitate de cercetare practic nulă, să câştige finanţări importante şi, prin urmare, să poată ridica un salariu de mii de euro.
Situaţia din acest moment nu e deloc roză: o analiză realizată de Ad Astra arată că „finanţarea din granturi ale organismelor guvernamentale româneşti a dus la mai puţin de 10% din articolele publicate din România (cu autori români, n.r.), aproape 40% din articole fiind finanţate din Europa de Vest şi Statele Unite“. În concluzie, deficienţele sistemului fac ca banii publici – mulţi, puţini – să nu fie cheltuiţi deloc eficient.
SISTEMUL NAŢIONAL DE CERCETARE
Institut de cercetare, vând teren central
PRIVATIZĂRI Când spui institute de cercetare, nu poţi fi sigur despre ce vorbeşti, deoarece acestea se împart în mai multe categorii. Din păcate, printre ele se află şi cea de „tun imobiliar“.
„În 1990, când a fost marea bulversare, unele institute au fost nevoite să-şi ia denumirea de societate comercială, iar altele au avut norocul de a căpăta titulatura de «institute naţionale», acestea fiind considerate neprivatizabile“, povesteşte Radu Minea, preşedintele sindicatului cercetătorilor. În prezent, reţeaua naţională a institutelor de cercetare-dezvoltare este formată din 44 de institute, în subordinea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică şi a mai multor ministere, cu un personal total de 5.650 de persoane. Acestora li se adaugă alte 60 de institute aflate sub patronajul Academiei Române; în ceea ce le priveşte pe acestea, trebuie menţionat că angajaţii lor sunt plătiţi cu salarii fixe, după grila rezervată funcţionarilor publici. În privinţa celor privatizate, ele funcţionează după regulile unei companii obişnuite. De altfel, în 1993, aveau deja loc primele privatizări. Timp de cinci ani, ele s-au făcut aproape exclusiv prin PAS-uri – asociaţii de salariaţi, care, prin achiziţionarea de cupoane în timpul mandatului lui Nicolae Văcăroiu, deveneau astfel acţionari. Potrivit datelor furnizate de AVAS, doar trei institute au fost preluate de societăţi asemănătoare din afara ţării. „Majoritatea companiilor interesate de institutele de cercetare rămân cele cu interese imobiliare“, spune Călin Sandovici, director tehnic al Institutului de Tehnică de Calcul. „În acest caz, continuă el, noi suntem neputincioşi, deoarece legea îl obligă pe noul proprietar să menţină numai timp de cinci ani profilul organizaţiei cumpărate şi să nu dea afară din angajaţi.“ În realitate însă, compania îşi vede de interese. „Proprietarul nu concediază pe nimeni, însă nu mai acordă nici o creştere salarială şi evident că angajatul preferă să plece într-o companie unde e plătit mult mai bine“, explică Sandovici. În afară de o listă formală întocmită de AVAS, momentan este imposibil de determinat cine se află cu adevărat în spatele fiecărei privatizări în parte. AVAS a privatizat şase institute de cercetare în 2006, alte şapte aflându-se în prezent în diverse stadii ale acestui proces. Potrivit lui Radu Minea, un raport întocmit de prefectura Bucureşti arăta în 2003 că 92% dintre institutele privatizate nu mai existau.
Banii pentru cercetare cresc în eprubete
FONDURI Cheltuielile totale alocate pentru cercetare în România se ridică la doar 0,41% din PIB (pentru 2006, potrivit INS). Fondurile publice reprezintă numai 0,22% (circa 305 milioane de euro în 2006, conform estimărilor ANCS).
PLANURI Conform angajamentelor României faţă de politica comună europeană în domeniu – aşa-numita Strategie Lisabona – cheltuielile totale pentru cercetare-dezvoltare ar urma să crească, până în 2010 la 3% din PIB, iar fondurile publice ar urma să reprezinte minimum un procent (echivalentul a 1,4 miliarde de euro, în estimarea MEdC şi ANCS).
BUGETE Programul de cercetare cel mai consistent din România este CEEX (Cercetare de Excelenţă), susţinut din resurse publice. De la doar 39 de milioane de euro, la lansare, în 2005, CEEX a ajuns anul trecut la un buget de 150 de milioane de euro.
Ponderea cheltuielilor pentru cercetare în PIB
MUTAŢII Datele provin din ultimul studiu complet făcut pe această temă, anuarul Eurostat din 2004. De atunci, în cazul României s-a înregistrat o uşoară creştere: pentru 2007, cercetarea a avut parte de 0,56% din PIB. În timp ce procentele alocate de statele din primul eşalon au rămas neschimbate, Bulgaria a scăzut volumul investiţiilor publice în cercetare la 0,38% din PIB.
ÎNGRIJORARE Deoarece Europa se află pe locul al treilea din acest punct de vedere, după SUA şi Asia, conform strategiei Lisabona, până în 2010, fiecare stat membru UE trebuie să rezerve cercetării trei procente din PIB, dintre care cel puţin un procent trebuie să provină din surse publice. Diferenţa dintre sumele alocate de SUA şi de UE pentru cercetare este de 120 de miliarde de euro.
Lucrari publicate / mil. locuitori
Scoţia 32.148
SUA 9.404
Japonia 5.361
Ungaria 3.914
România 771
EŞEC România se clasează pe locul 66 la nivel mondial ca număr de lucrări publicate, în deceniul 1993-2003. Deşi are cel mai mare număr de cercetători din lume (675.000), Japonia nu ocupă decât locul 25.
Creştere cu 25%
«Salariul de referinţă actual este de 4,6 milioane de lei vechi. După această grilă, un cercetător cu gradul I poate să ia cam 18 milioane. Acum încercăm să impunem un salariu de referinţă de 5,8 milioane.»
Radu Minea, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Lucrătorilor din Cercetare-Proiectare
Atractivitate
«Din punctul de vedere al salariilor, e deja motivant să faci cercetare în România. Asta mai taie din dorinţa oamenilor de a pleca şi poate chiar va atrage persoane din diaspora.»
Răzvan Florian, fondator al Asociaţiei Ad Astra
