Marea Britanie tocmai și-a pus semnătura pe certificatul de divorț de Uniunea Europeană. A fost o zi tristă, așa cum bine a remarcat polonezul Donald Tusk, președintele Consiliului Europen.
La București, însă, nu am sesizat să verse cineva vreo lacrimă. De parcă treba asta nu ne privește nici cât negru sub unghia vreunei secretare promovate ministru. Firește, ca orice schimbare, Brexit -ul nu va provoca doar probleme, ci va aduce și ceva oportunități. Sunt de remarcat câteva aspecte importante și de o parte, și de cealaltă. Londra a fost capitala financiară a UE. Capitalurile intrau și ieșeau din piața unică de cele mai multe ori pe acolo. Fără orașul de pe Tamisa, banii vor circula spre și dinspre Uniune – lăsând în urmă comisioanele specifice – prin alt oraș. Iar Luxemburgul și Frankfurtul par a începe o luptă la baionetă pentru această onoare. Pe de altă parte, fără miliardele de euro venite din Marea Britanie, este de neînchipuit ca subvențiile pe fonduri europene din agricultură să continue sub forma pe care o știm astăzi. Iar acesta este numai unul dintre domeniile din care capitalurile se vor retrage masiv.
O altă oportunitate pe care ar putea-o aduce Brexit -ul o constituie iminenta relocare a unor capacități de producție sau cartiere generale ale unor multinaționale care acum se află în Anglia. Iar o altă mare sursă de îngrijorare o reprezintă exporturile pe care astăzi le absorb cetățenii din insulă. Pe scurt, câteva lucruri bune pentru cei inteligenți, care se mișcă repede și multe lucruri rele pentru cei leneși, care nu au niciun plan, vor decurge din acest moment pentru economiile din cele 27 țări rămase în Uniune. Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să hotărâți în care categorie ne încadrăm noi românii.
Aș mai preciza faptul că în aceste momente, când toate celelalte țări deschid larg ușile și invită înăuntru investitorii serioși, noi pare că ne-am propus să-i dăm afară pe toți cei care nu au plecat încă. Iar celor care nu au încotro și rămân, suntem pregătiți să le facem zile fripte sub pretextul „nobil” al încurajării capitalului autohton. Ba încă și mai mult, în loc de liberalizare a economiei și deschidere către economia privata, noi ne apucăm să facem noi firme de stat – cum e cazul celor tocmai aprobate de Consiliul General al Bucureștiului – sau să dotăm cu utilaje și capacități de lucru noi entități care ar trebui să se ocupe cu managementul strategic și financiar, iar nu cu execuția, cum este cazul actualei CNAIR. Sigur că scopul declarat este unul pozitiv, mai buna gestionare a lucrărilor de interes public. Totuși, soluția nu cred că se găsește în această direcție. Dacă nu am fi aflat deja că statul român este cel mai prost administrator din câți îți poți închipui, poate am fi crezut ca există o șansă. Dar după experiența sifonării banilor din mai toate companiile de stat de după ’89 și falimentarea multora dintre ele, nimeni nu mai crede în succesul unor firme cu manageri numiți pe criterii politice. (Aici, cuvântul „politic” vă rog să-l citiți ca pe o altă formă de a spune „interese particulare și tot felul de cumetrii”.)
Țara asta a dus-o cel mai bine din toată istoria sa de când se află în NATO și UE. Din păcate, în ultima vreme, la interpelările oficialilor acestor entități, guvernul român pare a răspunde din ce în ce mai des cu cuvintele Simonei Halep, rămasă surdă la discursul motivațional al antrenorului Darren Cahill: „Îmi ceri prea mult! Ăsta este caracterul meu…”