În prezent, cesiunea de creanţă în domeniul farma este reglementată de OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria statului, cu modificările şi completările aduse prin OUG nr. 121/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 125/2011.

În art. 61 alin. (1) din acest act normativ, se prevede: „Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, …, către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari…“ Prevederile amintite sunt corecte şi bine-venite pentru a reglementa transferul creanţelor pe care agenţii economici le deţin faţă de instituţiile publice. Scopul constă în reducerea pierderilor statului român prin încercarea de diminuare a patrimoniului societăţilor înainte de plată a obligaţiilor la buget.

Aceleaşi prevederi se aplică în particular sistemului asigurărilor publice de sănătate, care, de această dată, nu mai serveşte scopului mai sus menţionat, ci deserveşte ineficienţa sistemului, respectiv „împrumutul“ pe care bugetul de stat îl ia constant cu 0% dobândă legală şi 0% penalităţi de întârziere de la agentul economic, tratat că fiind un răufăcător.

Cum funcţionează

Cesiunea de creanţă în sistemul farma este metoda actuală prin care medicamentele subvenţionate (RX-uri) pot fi puse pe piaţă de către farmacii prin cesionarea creanţelor pe care farmaciştii le au împotriva Casei de Asigurări de Sănătate către distribuitorii de medicamente, pentru plata preţului acestora.
Concret, se remarcă lipsa predictibilităţii unei finalităţi pozitive a cesiunii de creanţă. În cazul în care, între momentul aprobării cesiunii de către CAS şi momentul plăţii efective a sumelor de bani către distribuitor, farmacia va înregistra debite fiscale, plata furnizorilor săi prin modalitatea cesiunii de creanţă va rămâne lipsită de efecte, în sensul că, deşi aprobată cesiunea de creanţă, CAS nu va mai plăti sumele datorate direct distribuitorului de medicamente, ci farmaciei, până la concurenţa cuantumului datoriilor fiscale ale acesteia. Deci contractul de cesiune de creanţă nu îşi mai poate produce efectele dorite de părţi, iar această situaţie este cauzată exclusiv de farmacie.

Prin urmare, independent de considerentele avute în vedere la momentul încheierii cesiunii de creanţă, distribuitorul de medicamente nu va mai încasa întreaga creanţă şi va înregistra, astfel, un prejudiciu. Pentru diferenţa de creanţă neîncasată, va putea rămâne obligată farmacia, numai dacă aceasta a garantat distribuitorului, prin contractul de cesiune, plata efectivă şi integrală a creanţei de către CAS. În cazul în care valoarea datoriilor fiscale ale farmaciei excede cuantumul valoric al creanţei cesionate, distribuitorul va pierde dreptul de a încasa creanţă direct de la CAS, aceasta urmând a fi plătită direct farmaciei, exact identic că în situaţia în care cesiunea de creanţă nu ar fi existat. Se poate consideră că, în această ipoteză, cesiunea de creanţă, deşi aprobată de CAS, nu va putea opera, fiind complet lipsită de funcţionalitate.

Tehnici

Pentru a preveni o asemenea situaţie, furnizorul cesionar impune farmacistului cedent al creanţei emiterea unui certificat de atestatre fiscală în fiecare lună, pentru limitarea riscului de încasare a creanţei la nivelul valorii mărfurilor furnizate farmaciei în luna precedentă şi achitate prin cesiunea de creanţă.

Cu toate acestea, distribuitorul nu poate deţine controlul asupra solvabilităţii viitoare a farmaciei în raporturile sale cu autorităţile fiscale. Dacă farmacia nu va fi obligată să garanteze distribuitorului plata efectivă a creanţei de către debitorul cedat CAS, atunci farmacia va fi liberată de obligaţia de plată a datoriei sale proprii faţă de distribuitor şi nu va mai putea fi urmărită pe viitor. Cu alte cuvinte, în aceste condiţii, calitatea să de debitor al cesionarului încetează odată cu realizarea cesiunii.

În formă reglementată de OUG nr. 146/2002, cesiunea de creanţă are o existenţă şi o eficacitate îndoielnică. Aşa cum am amintit, pe piaţă farmaceutică cesiunea, de creanţă reprezintă o plată. Nu se poate considera însă o plată efectivă atâta vreme cât întinderea creanţei nu mai poate fi apreciată de părţi la momentul realizării cesiunii, ci depinde de factori exteriori voinţei convergente a părţilor (conduita cedentului ulterior cesiunii de a nu-şi achită datoriile la buget).  Mai mult, OUG nr. 146/2002, în actuală formă, încălcă principii fundamentale prevăzute de Noul cod civil, precum echilibrul contractual al părţilor, loialitatea şi buna credinţă în executarea obligaţiilor contractuale.

Concluzii

Nu se poate vorbi de un echilibru contractual al contraprestaţiilor, atâta vreme cât valoarea creanţei la care urmează a fi îndreptăţit cesionarul, la momentul plăţii, nu poate fi determinată şi nici măcar determinabilă la încheierea contractului de cesiune, iar întinderea contraprestaţiei cedentului poate varia în funcţie de factori ulterior încheierii convenţiei de cesiune şi care depind întru-totul de conduita cedentului.

Cu alte cuvinte, cedentul însuşi, prin conduită adoptată ulterior încheierii contractului, indiferent dacă acţionează cu neglijenţă, imprudenţă, ignoranţă sau cu intenţie, poate determina reducerea cuantumului creanţei încasate de către cesionar sau chiar anularea acesteia, ceea ce încălcă prevederi şi principii legale imperative în materie contractuală, aşa cum am amintit anterior. Prin aplicarea prevederilor legale în materie, cesiunea de creanţă este deturnată de la finalitatea pentru care a fost reglementată de lege, aceea de a constitui o plată efectivă, ci ajunge mai degrabă o promisiune ce va fi onorată numai dacă cedentul o doreşte. Apreciem că, de lege ferenda, se impune a fi adoptat un act normativ care să reglementeze cu caracter particular şi special cesiunea de creanţă în piaţă farmaceutică.

Av. Daniel Olteanu,
Olteanu şi Asociaţii