„Cumpăr o mașină, nu o bicicletă” spune Zhang Shengli, un bărbat de 36 de ani care explică unor jurnaliști americani cum a căutat pe internet informații despre mai multe mărci și modele produse în China, dar a decis să achiziționeze un BMW. „Simt că nu pot avea încerdere într-o mașină chinezească”, a conchis Zhang, privind atent mașinile din Shanghai Fande Automotives, primul dealer BMW din China. Alegerea este deja făcută, BMW Seria 5, iar sfaturile vânzătorului sunt deșarte. Chinezul dorește acest model pentru că trebuie să aștepte livrarea lui „doar” până în noiembrie sau decembrie iar alți dealeri nu-i pot livra o mașină similară decât în primăvara lui 2012. Zhang Shengli este nerăbdător și prețul de 68.600 de dolari nici nu pare să mai conteze.
Eric Mao, directorul executiv al Shanghai Bowdex, companie care deține nouă showroomuri în China, explică și cum ajung asiaticii să cumpere mașini germane: „În China foarte mulți oameni au ajuns bogați peste noapte, prea mulți. Aceștia nu au experiență, mai ales dacă vorbim de mașini străine. Și atunci ascultă și cred cam tot ce le spun cunoscuții, mai bine informați sau nu. Și, dacă prietenul lor acumpărat recent un BMW Seria 7 iar ei nu au ceva comparabil, «își pierd fața»”. Și în privința dotărilor opționale, cumpărătorii chinezi au idei extrem de păguboase. „Vor echipamente care se pot vedea precum scaune din piele, sisteme audio-video sau kituri exterioare. Dacă nu sunt vizibile, nu le acceptă”, spune Eric Mao.
De asemenea, Klaus Paur consultant în China, la Synovate, este de părere că „mașinile premium, mai ales germane, dețin o poziție specială în mintea clienților. Sunt preferate pentru că demonstrează succesul și pot scoate posesorul  în evidență prin comparație cu grupul său social”. Culmea este că, de cele mai multe ori, posesorul unei mașini premium nu are nevoie de așa ceva și nici nu folosește vehiculul la capacitate.
Revenind la piața noastră și la asemănările clientului autohton cu cel asiatic, merită amintit un fenomen foarte prezent în piață prin 2007 și 2008, dar care nici acum nu pare să fi dispărut în totalitate. Unii dealeri amplasați în jurul Bucureștiului vorbeau pe atunci de așa-numitul „client unic”. Mai exact, un cumpărător care tocmai a vândut un teren sau o casă și care cumpără o mașină din cea mai mare parte a sumei primite. O mașină premium, desigur. Pentru mulți, marca și timpul de livrare păreau mai importante decât culoarea, dotările sau utilitatea vehiculului. Acest tip de client apărea la showroomul dealerului doar la achiziție pentru că, apoi, lipsa banilor necesari întreținerii îl forța să îi schimbe uleiul sau plăcuțele de frână la colțul străzii. Dacă punem în balanță și aversiunea multor români față de Dacia, tabloul pare să semene tot mai mult cu cel din China. Să mai spună cineva că nu semănăm și noi cu chinezii… măcar un pic.