Nimeni nu stie la cat se ridica volumul si valoarea creatiei populare din Romania. Artizanatul si mestesugurile traditionale nu se regasesc in codul CAEN. Din punct de vedere statistic, ele nu exista. Ca urmare, nici nu pot fi evaluate, nici nu pot face obiectul unor politici de dezvoltare. Recent, Ministerul IMM a incercat sa faca un proiect de finantare care sa includa si producatorii particulari de artizanat, dar n-a avut de unde sa-i ia.
TVA a doborat UCECOM
Inainte de 1989, UCECOM avea 40 de cooperative profilate pe artizanat, plus inca 80 de sectii in alte cooperative, unde lucrau 50.000 de oameni, din care 75% erau femei. Un sfert din total lucrau la domiciliu, aproape exclusiv femei, care faceau in special covoare innodate si tesute, broderie de mana, tesatura cu alesaturi.
Artizanatul reprezenta 45% din exportul total al UCECOM pe devize occidentale. Se exporta indeosebi in SUA si Marea Britanie, Italia, Franta, Suedia, Germania, Grecia.
In 1989, exportul scazuse deja la 20 milioane USD, iar productia totala la 4 miliarde lei (la valoarea de atunci).
Principalele produse ale UCECOM erau covoarele tesute (din care 90% mergeau la export) si impletiturile din rachita. Se mai faceau obiecte de ceramica, confectii, tesatura cu alesaturi (motive decorative realizate pe razboiul de tesut). Totul se facea manual, inclusiv suportul textil (stofa sau panza de in).
In 1990-1993 a survenit o cadere a activitatii, iar situatia nu s-a redresat nici astazi. In 2000, productia s-a cifrat la 143 miliarde lei, iar exportul, la 6 milioane USD.
Cauzele declinului, explica dna Elena Pavelescu, coordonatorul sectorului de profil al UCECOM, au fost:
· introducerea unor taxe (TVA, impozitul obligatoriu pe salariul minim), ceea ce a facut aceasta activitate nerentabila pentru multe dintre unitatile de productie ale UCECOM, ca si pentru lucratorii care aveau regim de munca la domiciliu;
· cresterea costurilor la materii prime, energie, combustibil, care a actionat in acelasi sens, al derentabilizarii;
· declinul turismului, care este, in mod natural, un mare consumator de arta populara;
· invazia produselor turcesti, care au concurat foarte dur in special confectiile realizate artizanal;
· scaderea puternica a nivelului de trai.
„TVA ne apasa de ne omoara. Iar pentru ca produsele noastre nu sunt de stricta necesitate, au fost printre primele care au iesit din consum. Preturile la care putem livra la export sunt relativ mici in raport cu costurile interne. De pilda, pentru a broda o iie, este nevoie de pana la o luna si jumatate de munca; dar pentru ca pretul de piata al articolului se plaseaza intre 900 mii si 1,8 milioane de lei, manopera nu poate fi platita cu mai mult de 400.000 lei. Activitatea asta este buna pentru cine mai are si alte surse de venit – din agricultura etc. De fapt, varful productiei este de regula iarna, cand taranii si tarancile stau la gura sobei si mesteresc, cos, tes s.a.m.d. Produc pe stoc, iar apoi vand tot anul.”
Americanii ne sparg globurile
Principalele tari care importa artizanat romanesc sunt cam aceleasi. Japonezii se arata tot mai interesati de costumele noastre populare si de tesaturile cu alesaturi (traistute, stergare etc.) Dar volumul exporturilor s-a redus la 30%, iar pentru anumite grupe de produse, la o zecime – cazul impletiturilor din rachita, unde situatia a devenit critica din cauza concurentei produselor similare realizate in China.
Ceea ce trebuie insa retinut atat din experienta Chinei, ci si a altor tari cum sunt Spania, Grecia etc., este ca arta populara si artizanatul trebuie sa faca obiectul unei politici de stat, pentru ca sunt importante resurse nationale. In Maroc exista chiar un minister de specialitate.
In Romania nu se simte un asemenea sprijin din partea Guvernului. Magazinele din hoteluri, care asigurau altadata un debuseu important, au disparut aproape cu totul. Romsilva a desfiintat aproape toate plantatiile de rachita, in vreme ce chinezii, cei mai periculosi concurenti in materie, cumpara butasi din Iugoslavia si ii aclimatizeaza pentru a-si infiinta propriile rachitarii.
Artizanatul este unul dintre domeniile de excelenta ale chinezilor si, pentru a-si multiplica cifra de afaceri, ei nu se dau inapoi nici macar de la prelua produse specifice altor tari. „Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor, relateaza dna Pavelescu, atunci cand la o expozitie internationala am vazut expus un covor oltenesc „made in China”; nu de aceeasi calitate si cu diferente estetice vizibile, pentru un specialist roman, dar strainii nu observa asta, ci pretul mult mai scazut. Acum chinezii sunt foarte ofensivi si pe piata nord-americana a ornamentelor de sticla pentru pomul de Craciun, unde noi avem un export de trei milioane de dolari. Vindem foarte bine in America, fiindca ei au traditia aceasta a spargerii globurilor. Dar chinezii sunt tot mai amenintatori pe aceasta piata, iar daca ne lasa si americanii…”
Olarii din Horezu cocheteaza cu stilul occidental
Incepand cu 1990, produsele de artizanat au invadat pietele marilor orase, parcarile din statiunile montane, plajele de pe Litoral. Iar cine a trecut vreodata prin Corund, Harghita, a putut vedea o comuna de mii de locuitori care lucreaza integral in bransa. Absolut toate casele care dau in sosea si-au amenajat magazine de artizanat, cine nu-i producator este comerciant, iar cine nu vinde din poarta bate tara in cautare de clienti. Corundul este, probabil, cea mai buna marturie ca mestesugurile populare si industria artizanatului pot fi o ocupatie specializata si suficient de rentabila.
Cele mai prolifice zone sunt cele de deal si de munte; au cele mai puternice traditii in arta populara, iar resursele necesare pentru investitia initiala se gasesc mai usor decat in zonele de campie, mai sarace. Iar cel mai bine au supravietuit si se dezvolta centrele de ceramica: Horezu, Baia Mare, Marginea, Radauti. La targurile rurale, oalele si strachinile sunt cele mai vandute produse, urmate de covoare si carpete si de ciopliturile in lemn.
Mesterii au capatat deja un foarte dezvoltat simt al pietei si isi organizeaza productia in functie de locul in care vand. De exemplu, strachinile care se vand in targurile de Mosi, pentru a fi date de pomana, se fac in serii mai mari, sunt mai simple, cu decoratii nesofisticate, cu smaltul mai slab. Pentru muzee, expozitii si export insa, lucreaza unicate, foarte ingrijit, in registre estetice elaborate. „Noi nu intervenim decat foarte rar cu recomandari sau cerinte, precizeaza dna Ecaterina Dulcu, sefa de sectie la Muzeul Satului. De exemplu, la un moment dat am fost nevoiti sa-i mai temperam pe mesterii din Horezu, care au inceput sa incarce ceramica in mod excesiv cu albastru, dupa ce constatasera ca este o culoare foarte ceruta de clientii straini. Altadata, a trebuit sa descurajam anumite inovatii, cum ar fi icoanele pictate pe fundul farfuriei, ca motiv central. Scopul nostru este pastrarea traditiilor, mai putin integrarea inovatiilor de tot felul; nu gasim ca este bine sa facem acest lucru doar pentru ca le cere piata.”
Stergare si linguri de lemn, pe carduri Visa
„Cand a venit in Romania cu programe de sprijinire a mestesugurilor traditionale autentice – relateaza dna Cristina Barbu, sefa sectiei Galeria de Arta Taraneasca de la Muzeul Taranului Roman – fundatia Aid To Artisans i-a instruit pe mesterii nostri cum sa-si organizeze activitatea potrivit standardelor: mijloace de comunicare, promotionale, fax etc. Dar ei lucreaza de regula individual, ca mestesugari, prefera sa nu-si faca firme, ca sa nu plateasca TVA. De aceea, accesul lor la piete este limitat.”
A expune si a vinde la Muzeul Satului ori la Muzeul Taranului Roman, care fac o selectie destul de severa a mesterilor, ca si a produselor, este nu atat un debuseu important, cat un mod de a exista in lumea buna a creatiei populare. De altfel, termenul de artizanat nici nu este agreat in aceste medii, iar din tot Corundul, doar doi mesteri au fost acceptati, de pilda, la Muzeul Taranului.r
Ambele muzee preiau obiectele in consignatie, retin un comision mediu de 30% la pretul stabilit de mesteri, adauga impozitele si taxele, fac pretul cu amanuntul si returneaza veniturile cam la trei luni o data. Cifra vanzarilor a fost in 2001 de peste 2 miliarde la Muzeul Satului si de 2,5 miliarde lei la Muzeul Taranului, care mai are si 15.000 USD incasari de pe carduri Visa. r
Cei mai buni clienti sunt ambasadele, in special cele ale SUA, Frantei, Spaniei, Germaniei, Turciei, Italiei, Marii Britanii si Tailandei (care apreciaza foarte mult pictura naiva). La fel, Guvernul (Departamentul pentru Imagine), Ministerul Justitiei, MAE, CSJ si alte institutii, care cumpara cadouri pentru nevoi de protocol, cand au invitati sau pleaca in diverse misiuni peste hotare. Muzeul Taranului Roman organizeaza evenimente promotionale, cea mai recenta fiind prezentarea unei colectii de covoare sotiilor de diplomati straini. Mai toate personalitatile care ne viziteaza tara trec pe la cele doua institutii. Ultima vedeta care a semnat cartea de onoare de la Muzeul Satului este Catherine Deneuve, alaturi de toti invitatii straini care apar sambata seara la „Surprize, surprize” si de multi altii. Romanii de rand sunt si ei interesati, dar nu prea isi permit.tr
Covoare innodate manual (tip oriental)t1. r
Structura exportului de artizanat al UCECOM In anul 2000r
r
(mii USD)r
019r
Covoare tesutet 149r
Confectiit 30r
Tesaturit 6r
Cusaturi, broderii, macrameurit 245r
Impletituri din rachitat 326r
Ceramica t 442r
Obiecte din metalt 385r
Obiecte din lemnt 27r
Ornamente din sticlat3.342r
r
r
Centre de arta populara autentica si mesteri recunoscutir
CERAMICA: Horezu, VL (Vicsoreanu, Iorga, Mischiu, Palos); Baia Mare (Bledea, Sitar); Corund, HR (Pal Augustin); Radauti, SV (Colibaba); Marginea, SV (Mangopat).r
LEMN: Babeni, DB (Manea, Moldoveanu); Nereju, VN (Pavel Caba, Tudorita Lupasc); Bucovina (Cramariuc).r
INSTRUMENTE MUZICALE: Jugur, AG (Mihaiu, Arsene); Dobrotesti-Merisani, AR (Costache); Ploiesti (Cretu).r
IMPLETITURI: Chendu, MS (Nagy); Sibiu (Seghed); Tulcea (Olaru).r
MASTI: Timisesti, NT (Albu); Nereju, VN (Caba, Lupasc).r
COVOARE: Botiza, MM; Pipirig, NT (Maria Todici, Rodica Dolhescu); Avrig, SB (Rodica Ispas, Maria Orza); Mislea, PH (Elisabeta Murgu).r
COSTUME: C-lung Muscel, DB; Salistea Sibiului; Bistrita; Deva; Giurgiu; Bucovina; Vrancea; Fagaras.r
PAPUSI: Cluj (Geppetto SRL); Oradea (UCECOM).r
JUCARII: Odorheiu Secuiesc, HR (Bedo Zoltan).r
PODOABE: Salva, BN (Lucica Todoran, Raveca Filip); Baia Mare (Maria Horodinca).r
r
Arta populara intra pe mana orasenilorr
Cele mai promitatoare afaceri in bransa le dezvolta intelectualii care au fugit de somajr
In ciuda faptului ca reteaua UCECOM s-a destramat, mestesugurile populare nu au disparut. Din ea s-au desprins numeroase nuclee, chiar mici intreprinderi particulare, pe care muzeele de profil le sprijina din toate puterile. r
r
Dna Elisabeta Murgu a renuntat in 1991 la meseria de geolog si a preluat in 1993 atelierul de tesut covoare al fostei inchisori de femei din Mislea, Prahova, care lancezea intre o comanda a Ministerului de Interne si o combinatie cu niste turci dubiosi. r
Specialistii de la Muzeul Satului au ajutat-o: i-au aratat albume, i-au deslusit secrete cromatice si de imbinare a registrelor decorative. Desi bucuresteanca, dna Murgu provine din satul dunarean Gighera, langa Bechet, dintr-o familie in care a cunoscut mestesugul traditional al tesutului. r
Elvetienii ne cumpara covoarele ca sa viseze frumosr
A pornit cu 25 de oameni si a avut succes imediat, reusind sa exporte productia in Italia, Elvetia, Marea Britanie etc. „In tara, vindem doar prin Muzeul Satului si suntem prezenti anual la doua-trei expozitii, ca sa nu ne uite lumea. Altfel, ne concentram pe export. Mergem la targurile generale de marfuri de consum, cu stand propriu, si vindem foarte bine. La inceput a fost mai greu. Publicul nu auzise de noi, nu stia decat de covoare orientale. Acum, oamenii sunt incantati. Elvetienii spun ca le cumpara ca sa viseze frumos. Am mai avut si alte probleme: exista o firma americana care avea stocuri uriase de covoare romanesti, probabil de dinainte de 1990, si vindea cu 23 USD, sub pretul nostru de 25 USD. Angrosistii nu ne ofereau mai mult de 6-7 USD, de asta a si trebuit sa renuntam la piata italiana.” r
Pentru a porni o asemena afacere, ai nevoie de cateva lucruri: un spatiu, oameni calificati (care sunt putini si foarte risipiti) si razboaie verticale, numite si gherghefuri, cum sunt cele manastiresti; acestea asigura o tensiune foarte mare pe fir si, deci, calitatea tesaturii. Pentru fiecare lucrator, socotesti cel putin un milion – costul razboiului si inca un milion materia prima. Mai sunt apoi colorantii. „Noi folosim produse Sandoz, pentru ca sunt culori rezistente, altfel ai probleme cu protectia consumatorului. Colorantii naturali merg ca sa vopsesti un kil-doua de lana, dar nu la 200 mp pe luna, cat produceam noi. Acum, dupa razboiul din Kosovo, piata a scazut mult, lucram la jumatate din capacitate. Greu nu este sa produci, asta este chiar o placere, ci sa vinzi si sa te lupti de unul singur cu probleme de imagine. Peste tot, la targurile din strainatate, lumea ne intreba de reprezentantele noastre comerciale, care nu prea exista. Acum trei ani, la Bruxelles, am expus chiar de 1 Decembrie: am arborat drapelul, am scris mare, deasupra standului, numele tarii si am rugat ambasada sa vina sa ne consilieze, sa nu facem ceva ce nu se cade. Nu s-au deranjat. Alte tari au mai multa grija de lucrurile astea, pana si Kirghizstanul are la Geneva, pe malul Lacului Lehman, un magazin cu covoare nationale.” r
Targurile de arta populara sunt o foarte importanta ocazie de comercializare a produselor artizanale, dar si de transmitere si intarire a traditiilor. Ele prilejuiesc intalnirea mesterilor din diferite zone, a etnografilor, a distribuitorilor, a fundatiilor de profil, a ziaristilor si a publicului larg, fiecare avand de castigat din asemenea evenimente. Tot mai multe institutii interesate, de la Muzeul Taranului Roman la UCECOM si de la camerele de comert la primarii si prefecturi, organizeaza astfel de targuri. r
400 de copii bucuresteni invata anual arta popularar
Targul Vara pe Ulita, organizat anual de Muzeul Satului, vreme de trei saptamani, in perioada iulie-august, are un caracter mai special. El dovedeste ca vocatia mestesugurilor populare nu s-a stins si ca ea este incredibil de prezenta in mediul urban, caruia i se adreseaza de fapt. r
In vara lui 2001, aproape 400 de copii bucuresteni s-au inscris, contra unei taxe de 200 mii de lei, la cursurile de arta populara. In loc sa se duca la strand, copiii acestia crescuti pe asfaltul orasului iau cu asalt tabara de creatie ca sa invete cum se ciopleste lemnul, cum se tes stergarele sau cum se fac mastile pentru sarbatori si zgardanele pentru fete mari si muieri maritate. r
Profesorii lor sunt Tudorita Lupasc, fiica mesterului lemnar Pavel Caba din Nereju, Vrancea, Elena Orza si Rodica Ispas, care au preluat arta tesutului de la legendara Maria Spiridon din Avrig, Sibiu, si alti 45 de maestri populari din toata tara, care vin aici in fiecare vara, fara a pretinde vreun onorariu. Din randul miilor de copii care au invatat secretele artei populare la Muzeul Satului, de-a lungul celor opt editii, unii au descoperit ca aceasta poate fi o ocupatie si un mod de viata. Elisabeta Cucereanu, de pilda, este astazi un reputat artizan de masti populare.r
Cel mai frecvent, insa, traditiile artei populare se transmit in familie, de la o generatie la alta. Atunci cand mesterul este un outsider cu studii superioare, mestesugul are mari sanse sa devina o afacere bine pusa pe baze comerciale.r
Prin 1990, cand baimareanul Zaharia Beldea a inteles ca vechea sa profesie de cercetator chimist nu prea mai are viitor, s-a hotarat sa redeschida atelierul de olarit ramas de la socrul sau. Dupa ce si cumnatul sau a decis sa apuce acelasi drum, devenind un alt mare mester olar al tinutului, Cornel Sitar, dl Bledea a luat-o de la capat si si-a deschis propriul atelier. Un hobby mai vechi avea sa se transforme astfel intr-o mica afacere, in care a tot reinvestit castigul, vreme de un deceniu. „Daca ai casa si teren, trebuie sa investesti vreo 150 de milioane in utilaje – cuptor, camere de uscare, rafturi s.a. – si poti incepe. Daca pornesti de la zero, dintr-un apartament de bloc, trebuie sa astepti opt-zece ani pana sa culegi profitul. Cu rabdare si perseverenta, reusesti. Acum avem tot ce ne trebuie si doua autoutilitare, si masina de framantat lutul, pentru ca nu mai gasesti oameni sa ti-l framante cu piciorul, iar la anul vrem sa mai construim un cuptor. As putea sa-mi deschid un magazin propriu, dar este mai comod sa ma ocup numai de productie.” Afacerea domnului Bledea este organizata ca o asociatie familiala, in care mai sunt implicati sotia, cei doi copii, ginerele si nora, plus cativa angajati pentru munci auxiliare. Ei realizeaza o productie zilnica de 50-60 de piese, majoritatea vase ornamentale, cele mai cerute astazi. Cam 40% vinde printr-un distribuitor din Capitala, care le plaseaza in 17 magazine de profil; restul, prin muzeele si targurile de arta populara din Bucuresti, Sibiu, Timisoara, Bistrita. Ocazional, apar si alte comenzi, cum este lotul de sase milioane de lei pe care urma sa-l livreze chiar in 31 decembrie unui restaurant cu specific romanesc din Cluj. „Prin 1991, eram vreo 4-5 olari care ne intalneam pe la targuri. Apoi ajunsesem la vreo suta. Acum este o avalansa, cred ca sunt vreo mie, dar unii copiaza, fac matrite dupa unicatele mesterilor adevarati, produc in serie mare si vand la jumatate de pret. Si nu toata lumea stie ce cumpara.” Cel mai important proiect in 2002 este, de aceea, publicarea unei carti care sa impartaseasca oamenilor tainele olaritului. r