În materie de securitate alimentară China are o uriaşă problemă – trebuie să hrănească o cincime din populaţia globului, şi în perspectivă chiar şi mai mult, cu doar o zecime din suprafaţa agricolă a acestuia – lucru imposibil fără să apeleze la importuri. În ultimul deceniu China a urmărit stabilirea unor parteneriate strategice cu mai multe naţiuni africane şi latino-americane – părţi ale aşa numitei Lumi Emergente – pentru a-şi rezerva importante părţi ale recoltei mondiale – fie prin concesionări de terenuri fie prin contracte pe termen foarte lung. Pentru a putea însă aduce însă această hrană produsă peste tot în lume, China are nevoie de o infrastructură globală de transport – proprie.
Pentru China cea mai scurtă cale de acces spre aceast grânar – numărul 1 al lumii secolului XXI este prin Pacific, via Canalul Panama. Canalul Panama prezintă însă două inconveniente majore: în plan politic este prea american, iar în plan tehnic este prea strâmt pentru a face faţă volumelor în creştere pe care China vrea să le transporte prin el.
Soluţia găsită de chinezi este cea a dublării Canalului Panama cu un al doilea canal care să unească Pacificul de Atlantic – în Nicaragua.
China a propus Nicaraguei un mega proiect privind construirea unei mega infrastructuri de transport incluzând transport maritim, un gazoduct şi un petroduct. Parametrii proiectului chinezesc îi depăşesc pe cei ai centenarului Canal Panama – fiind proiectat a avea 22 metri adâncime, 20 de metri lărgime, şi 286 de kilometri lungime.
