Cine şi-ar putea închipui azi că „cel mai mare salon de frizerie din ţară“ a fost pe Calea Văcăreşti din Capitală? Din nefericire, zona a fost sistematizată în urmă cu douăzeci de ani.

Cum şi-a propus Procopie Dinescu să cucerească piaţa atât de saturată a saloanelor de frizerie la începutul secolului XX? Venea pe un tărâm cu mare tradiţie, chiar şi pentru România anului 1900. Bărbierii au avut în târgul medieval al Bucureştilor una dintre primele bresle. Chiar dacă reşedinţele boiereşti aveau câte un bărbier – nu mai spunem de Curtea domnească – bărbieriile încep să prospere încă din secolul al XVII-lea. Moda orientală a bărbilor sau a frizurilor, a căror formă semnifica ierarhii sociale, va lăsa treptat loc modei europene, care a conferit detaliului o altă semnificaţie socială. În timp ce pentru bărbaţi lucrurile s-au simplificat, coafura complicată a femeilor a început să prindă contur. Secolul al XIX-lea a însemnat o adevărată perioadă de schimbări în materie de modă capilară, valahii din societatea înaltă renunţând cu mare greutate la bărbile tradiţionale pentru favoriţii briantinaţi.

În acest timp, când epoca „novecento“ îşi trăia ritmul cel mai sofisticat, un bucureştean s-a impus pe piaţă cu firma „La briciul lui Rotschild“. Salonul deschis de Procopie Dinescu se afla „alături cu ceasornicăria dlui B.Salter“, mai veche şi care devenise, se înţelege, un punct de reper pe Calea Văcăreştilor. Ingeniosul frizer şi-a asumat o perioadă de studiu prin „capitalele mari ale Europei“, unde a fost atent la „elementele de succes“ ale confraţilor săi. Descoperirea făcută a fost foarte simplă: „ieftinătatea preţurilor învinge orice concurenţă“, iar aplicarea ei i-a adus mulţi clienţi din sfera funcţionarilor publici, a „tinerimei comerciale, cât şi a păturii muncitoare“. Preţurile mici vor impune – credea Procopie, „o mai deasă atenţie a îngrijirii părului“!
La vremea aceea, salariul unui institutor în învăţământul primar era de 60 de lei pe lună. Dacă s-ar fi tuns la „cel mai mare salon din ţară“, ar fi plătit 20 de bani pentru „un tuns sau un ras“, iar pentru copii, doar 15 bani. În weekend, erau alte preţuri: 25 de bani. Se putea plăti şi un abonament lunar de zece rasuri cu 2 lei şi 50 de bani. Dacă erai client fidel al salonului, căpătai „dreptul de a fi pieptănat şi fricţionat cu chinină pentru distrugerea mătreţei, la orice ceas din zi va pofti clientul, absolut fără nici o plată“!