În aprilie 1961, puţin peste 1.500 de exilaţi cubanezi au descins pe plaja cubaneză din Golful Porcilor, într-o tentativă orchestrată de CIA de a-l răsturna de la putere pe Fidel Castro. A fost, cum se ştie, un dezastru de amploare, soldat cu câteva zeci de morţi din rândurile anticastriştilor, restul căzând în mâinile trupelor cubaneze şi fiind răscumpăraţi apoi (cu excepţia câtorva, executaţi pentru trădare) de către americani, în schimbul a 53 de milioane de dolari în hrană şi medicamente.

Invazia ratată din Golful Porcilor este pretextul celui de-al doilea film regizat de Robert De Niro, „Agenţia secretă“, o peliculă despre începuturile temutei CIA, serviciul de informaţii externe al Statelor Unite ale Americii. În parte, filmul lui De Niro se bazează pe biografia lui James Jesus Angleton, fost director adjunct al CIA pentru contrainformaţii între 1954 şi 1974, una dintre figurile legendare ale serviciilor de informaţii americane – şi, deopotrivă, un personaj bizar şi paranoic. De altfel, mai multe personaje reale pot fi identificate în filmul lui De Niro, în spatele personajelor cu nume fictive – precum Kim Philby, celebrul agent dublu din istoria Războiului Rece, ori foşti directori ai CIA ca Allen Dulles şi succesorul lui, Richard Helms. Rolul lui Angleton îi revine (sub masca unui personaj de asemenea fictiv, pe nume Edward Wilson) lui Matt Damon, care face un rol impecabil, controlat şi reţinut în emoţii.

În parte, filmul lui De Niro nu face excepţie de la clişeele filmelor de spionaj; există o mulţime de replici codificate de tipul „am venit să-l văd pe croitor în legătură cu un costum“, „Cardinalul e interesat“ etc. (Că veni vorba, spionajul e deja o modă la Hollywood; seria de astfel de titluri se lungeşte de la an la an, de la, de exemplu, splendidul „München“ al lui Spielberg până la un film sofisticat ca „Syriana“.) Nici măcar ceea ce pare a fi tema centrală (prăbuşirea interioară a unui om a cărui viaţă se identifică, timp de ani de zile, cu secrete bine păzite, asasinate şi o morală destul de ambiguă) nu e ceva nou, cel puţin nu de la romanele lui John Le Carrè încoace. În schimb, examinarea obsesiei pentru secrete, a paranoiei care îi consumă lent pe protagoniştii acestui război al nervilor face substanţa acestui film. Intriga e întortocheată şi în orice caz cam prea lungită (filmul durează două ore şi 37 de minute!); adesea, pelicula pierde din ritm – deşi nu destul  încât să te plictisească – însă atmosfera evocatoare şi, mai ales, jocul actorilor sunt motive serioase pentru a-l vedea.

Numele lui De Niro pe generic a atras o distribuţie de excepţie: Angelina Jolie, a cărei primă apariţie pe ecran a smuls, la propriu, murmure admirative în sală, Alec Baldwin, elegant şi fără cusur, ca întotdeauna, William Hurt, Michael Gambon (un actor distins, adesea folosit, din păcate, în roluri cu mult sub posibilităţile lui) şi – ce surpriză! – Joe Pesci, vechiul prieten al lui De Niro, la primul lui film după opt ani. „Agenţia secretă“ nu e o capodoperă, însă e, cu siguranţă, un film de urmărit, măcar pentru a vedea cum se descurcă o legendă a actoriei din spatele camerei de filmare. (B.C.)