Lipsurile cu care se confruntă arsenalul Moscovei, evidente deja de săptămâni bune pe câmpul de luptă, constituie un motiv de ușurare pe termen lung și unul de groază pe termen scurt. Ușurare fiindcă mașinăria de război a Rusiei, pe a cărei modernizare Putin a cheltuit masiv, a fost expusă drept un tigru de hârtie incapabil să creeze probleme serioase pentru NATO într-un conflict convențional, transmite într-o opinie New York Times.

Timpul nu e neapărat de partea Occidentului

Groază pentru că o armată care nu poate purta un război cu tehnologie de vârf, care provoacă relativ puține daune colaterale, va purta unul cu tehnologie depășită, care provoacă îngrozitor de multe daune colaterale. Ucraina, după propriile ei estimări, îndură 20.000 de morți pe lună. Pentru comparație, SUA au înregistrat aproximativ 36.000 de morți în Irak, în peste șapte ani de război. Cu toată vitejia și neclintirea sa, Kievul poate să țină la respect – dar nu să înfrângă – un vecin de trei ori mai mare decât el într-un război de uzură.

Ceea ce înseamnă că Ucraina trebuie să facă mai mult decât doar să încetinească armata rusă. Trebuie să-i frângă șira spinării cât mai curând cu putință.

Însă acest lucru nu se poate întâmpla într-un război de artilerie în care Rusia poate trage vreo 60.000 de obuze pe zi, față de cele numai 5.000 pe care spun ucrainenii că le pot lansa. Cantitatea își are și ea propria-i calitate, spune o zicală. Administrația Biden aprovizionează Ucraina cu obuziere, lansatoare de rachete și muniție avansate, însă acestea nu ajung acolo suficient de repede.

Acum a venit momentul ca Joe Biden să-i spună echipei sale de securitate națională ce i-a spus Richard Nixon alei sale atunci când Israelul se afla în dificultate din cauza pierderilor suferite în Războiul de Yom Kippur. După ce i-a întrebat ce arme le ceruseră israelienii, cel de-al 37-lea președinte le-a dispus subordonaților să „dubleze” cantitatea respectivă: „Acum cărați-vă naibii de aici și faceți-vă treaba”.

Nevoia de a obține urgent victoria – sau cel puțin de a forța trupele ruse în retragere pe un front vast, astfel încât Moscova, iar nu Kievul, să fie cea care cere pacea – e agravată de faptul că timpul nu e neapărat de partea Occidentului.

Sancțiunile provoacă pagube și restului lumii

Sancțiunile contra Rusiei poate că provoacă daune de lungă durată capacității ei de dezvoltare economică. Dar sancțiunile au numai un efect imediat limitat când vine vorba de a știrbi capacitatea Rusiei de a distruge. Și fix aceleași sancțiuni provoacă pagube și restului lumii, iar prețul pe care restul lumii e pregătit să-l plătească pentru solidaritatea cu Ucraina nu este nelimitat. Penuria critică de alimente, energie și fertilizatori, alături de perturbarea aprovizionării și creșterea prețurilor care-i urmează inevitabil, nu pot fi suportate la nesfârșit de societățile democratice, care au o toleranță scăzută pentru asemenea neajunsuri.

Între timp, Putin nu pare să plătească vreun preț prea mare pentru războiul său, fie că vorbim de venituri din energie (care au crescut, datorită creșterii prețurilor), fie că vorbim de susținere publică (și ea a crescut, datorită unei combinații de naționalism, propagandă și frică). A spera că el va muri curând de cine știe ce boală va fi suferind – Să fie Parkinson? Un „cancer al sângelui”? Sau numai un complex napoleonian? – nu poate ține loc de strategie.

Ce altceva ar mai putea face administrația Biden?

Ea trebuie să-și asume două riscuri calculate, pe baza unui anume concept inovator. Riscurile calculate: În primul rând, așa cum a propus amiralul în retragere James Stavridis, SUA ar trebui să se pregătească să conteste blocada maritimă a Rusiei la Odesa, escortând navele de transport dinspre și înspre port.

Acest lucru va presupune mai întâi ca Turcia să fie convinsă să accepte trecerea navelor de război NATO în Marea Neagră prin strâmtorile sale, ceea ce ar putea implica unele concesii diplomatice dezagreabile față de Ankara. Dar pericolul și mai mare este acela că navele de război NATO pot ajunge în imediata proximitate a celor rusești. Însă, juridic, Rusia nu are nici un drept să blocheze ultimul mare port care i-a rămas Ucrainei, nu are nici un drept moral să împiedice produsele agricole ucrainene să ajungă pe piața globală, și nici nu are forțe navale suficient de puternice pentru a se măsura cu Marina americană.

În al doilea rând, SUA ar trebui să confiște activele băncii centrale a Rusiei din străinătate, estimate la 300 de miliarde de dolari, și să finanțeze cu ele armata și reconstrucția Ucrainei.

Am propus acest lucru pentru prima dată la începutul lui aprilie, iar după câteva zile Laurence Tribe și Jeremy Lewin de la Harvard au expus o convingătoare argumentație juridică în acest sens într-un eseu găzduit de New York Times. Administrației nu-i place ideea, pe motiv că ar putea viola legislația americană și ar putea stabili un precedent financiar primejdios – și chiar ar fi fost argumente solide, în circumstanțe mai puțin cumplite. Însă chiar acum e nevoie urgent de acest gen de lovitură financiară teribilă pe care celelalte sancțiuni n-au reușit s-o aplice Rusiei.

Ceea ce ne aduce la conceptul inovator: conflictul din Ucraina va avea un efect mai puternic în Asia, nu în Europa. Administrația se poate liniști pe sine însăși că a învinețit armata rusă suficient de mult încât să nu mai poată invada pe nimeni altcineva prea curând. Și e adevărat – într-o anumită măsură.

Dar dacă războiul se va încheia cu Putin rămas confortabil la putere și cu Rusia în posesia unei cincimi din Ucraina, atunci Beijingul va trage concluzia că agresiunea funcționează. Și atunci vom avea o luptă pentru Taiwan – cu tot costul ei uman și economic copleșitor – mult mai curând decât ne închipuim acum.

Trăgând linie: războiul din Ucraina e fie un preludiu, fie un final. Președintele Biden trebuie să facă chiar și mai mult decât a făcut deja pentru a se asigura că a doua variantă e cea valabilă.