Miercuri începe în Franța un proces-spectacol [„show trial”; proces intentat mai degrabă pentru a satisface opinia publică decât pentru a face dreptate – n.trad.].

14 oameni vor fi judecați sub acuzația de complicitate la masacrul de la Charlie Hebdo din Paris din ianuarie 2015 și pentru cel de la supermarketul evreiesc Hyper Cacher, care a avut loc în ziua următoare.

Cele 10 săptămâni în care se vor prezenta probe și se vor ține pledoarii vor fi filmate, iar filmarea va fi conservată pentru posteritate – o premieră pentru un proces din Franța legat de terorism.

Doar trei dintre inculpați au fost direct implicați în cele 17 omoruri. Ei sunt judecați în contumacie, fiind fugiți în acum defunctul califat Statul Islamic de pe teritoriile Siriei și Irakului. E foarte posibil ca ei să nu mai fie în viață.

Ceilalți 11 inculpați sunt acuzați că au jucat roluri minore, ajutându-i pe Chérif și Saïd Kouachi înainte să atace redacția revistei satirice ori pe Amedy Coulibaly înainte ca el să ia ostatici și să ucidă oameni în supermarketul evreiesc. Toți cei trei protagoniști principali au murit în cursul atacurilor.

Și totuși, acest proces televizat de 10 săptămâni cu 11 personaje minore este unul important. Instanța va încerca să deslușească public motivația ideologică adesea confuză a criminalilor și a complicilor lor. Va examina totodată și gafele aparatului francez de securitate, care nu a reușit să prevină atacurile.

Un spectacol

Da, poate că este un proces-spectacol, dar e unul binevenit.

E totodată o ocazie de a privi în urmă cu cinci ani și opt luni și a întreba ce s-a schimbat în Franța – în caz că s-a schimbat ceva.

Atacurile de la Charlie Hebdo și Hyper Cacher – urmate după 10 luni de atentatul chiar și mai sângeros de la sala de concerte Bataclan din Paris – au fost declarate la acea dată „9/11-le Franței” [atentatele din SUA din 11 septembrie 2001 – n.trad.].

Franța nu va mai fi niciodată aceeași, se spunea atunci. Va exista un „înainte de 7 ianuarie 2015” și un „după 7 ianuarie 2015”.

Peste 3,7 milioane de oameni au ieșit în stradă la Paris și în alte orașe franceze patru zile mai târziu. Acești oameni nu fulminau contra musulmanilor sau a islamiștilor radicali. Ei se declarau pe ei înșiși – albi, bruni și negri, de stânga sau de dreapta, musulmani, catolici ori evrei – uniți în sprijinul valorilor republicane franceze ale toleranței și solidarității.

Sloganul lor a fost „Je Suis Charlie” – „Eu sunt Charlie”.

Acest slogan a ajuns de asemenea să însemne – pentru unii dintre manifestanți, nu pentru toți – susținerea principiului libertății de opinie și a dreptului pe care-l are Charlie Hebdo de a publica caricaturi reprezentându-l pe profetul Muhammad. (E important de subliniat că acele desene nu-l luau în râs pe profet. Cele mai multe îl înfățișau disperat de comportamentul unora dintre cei mai radicali adepți ai săi.)

Mulți francezi care nu citiseră vreodată Charlie Hebdo au considerat atacul asupra revistei – care a ucis 12 oameni în total, între care câțiva caricaturiști consacrați – un atac contra modului de viață francez și occidental.

Pentru ei Charlie Hebdo reprezenta nu numai libertatea exprimării, ci și pasiunea Franței pentru persiflarea insultătoare; pentru ferocitate; pentru sentimentul ei de permanentă revoltă.

Cinci ani mai târziu, ce a mai rămas din cele două tulpini ale lui „Je Suis Charlie”?

Mai întâi, libera exprimare.

Revista și-a devansat data publicării pentru a putea publica miercuri din nou caricaturile cu Muhammad care au provocat atacul. Redactorul șef „Riss” (Laurent Sourisseau) a declarat că de data aceasta nu le-a publicat pentru a lua în râs islamul radical, ci pentru a comemora declinul din ultimii cinci ani al libertății de exprimare în Franța – și în Occident în general.

El a spus că titlul de pe prima pagină a revistei, „Tout ça pour ça” („Toate astea pentru asta”), este un atac la adresa „asociațiilor tiranice și minorităților impasibile” care au adus în Franța culturile „cancel” și „no-platforming” [cancel („anulare”) se referă la un „boicot cultural”, excluderea unei persoane din cercurile sociale și profesionale; no-platforming („a nu oferi platformă”) e o formă de cenzură a unor discursuri controversate prin eliminarea condițiilor care fac posibilă diseminarea mesajului lor – n.trad.].

„Am văzut universități anulând conferințe, piese de teatru boicotate, tot soiul de tentative de a împiedica [exprimarea unor] opinii divergente pe rețelele sociale”, a declarat el. „Este uimitor să vezi cât de populară a devenit cenzura.”

Riss are dreptate. Tulpina liberei exprimări a lui „Je Suis Charlie” este într-o stare proastă în Franța anului 2020 – mai cu seamă în zona stângii radicale.

Cealaltă tulpină – susținerea valorilor franceze republicane ale toleranței și solidarității – pare să fie bine-mersi.

În retrospectivă, se pare că atacul din ianuarie 2015 nu a fost de fapt 9/11-le Franței. Țara nu s-a schimbat într-un mod radical – în acel mod radical în care se poate argumenta că s-au schimbat SUA după căderea turnurilor gemene.

Începând de la 9/11 se poate urmări în SUA un fir care trece prin Patriot Act [lege antitero controversată, facilitând spionarea propriei populații – n.trad.], războiul din Irak, [închisoarea extrajudiciară – n.trad.] Guantánamo Bay, polarizarea opiniei publice și a clasei politice și, în fine, după ce firul ocolește administrația Barack Obama, Donald Trump.

După omorurile de la Charlie Hebdo Franța a urmat un fir în care socialistul eșuat François Hollande a fost înlocuit de centristul Emmanuel Macron.

Nu a existat vreun derapaj radical de la toleranță și democrație – nu au existat represalii de amploare ori sistematice împotriva celor 5 milioane de musulmani ai Franței. Susținerea pentru Adunarea Națională de extrema dreaptă a lui Marine Le Pen rămâne solidă (aproximativ 23%), dar nu e mai puternică decât în 2014, înainte de atacuri.

Sigur, nu a existat o persistență a spiritului „Je Suis Charlie” – spiritul valorilor comune – al marșurilor de 3,7 milioane de oameni de pe 11 ianuarie 2015. Viața politică franceză a revenit rapid la normalitatea ei irascibilă. Procentele favorabile ale lui Hollande, care se dublaseră după 7 ianuarie 2015, s-au prăbușit atât de jos și atât de rapid încât el a decis să nu mai candideze în 2017.

Dar dacă viața politică din epoca Macron este poate mai incisivă și mai polarizată și cu o tentă mai negativă ca înainte, acest lucru poate fi explicat în mai multe moduri – puterea rețelelor sociale, riscurile de a fi centrist.

2015, acest annus horribilis al Franței, nu a produs nici o intoleranță mai profundă, nici un nou sentiment de durată al unui scop comun. De bine de rău, la cinci ani după Charlie Hebdo, Franța rămâne în mare aceeași impasibilă Franță.