Secretarul de stat american, Marco Rubio, a transmis astăzi, 3 februarie, un avertisment clar autorităților panameze. Acesta a declarat că dependența tot mai mare de investițiile chineze ar putea atrage consecințe serioase.

În acest articol, vom aduce în prim-plan cinci fapte mai puțin cunoscute despre acest coridor vital, dezvăluind detalii captivante despre istoria, construcția și influența sa asupra economiei și culturii internaționale.

Rock și război psihologic: Muzica l-a forțat pe Noriega să cedeze

După ce forțele americane au invadat statul Panama în decembrie 1989, în cadrul Operațiunii „Just Cause”, dictatorul Manuel Noriega s-a refugiat în ambasada Vaticanului din Panama City. Pentru a-l determina să se predea, armata americană a folosit un asalt sonic, prin difuzarea de muzică rock la volum maxim.

Printre melodiile folosite s-au numărat „I Fought the Law” a formației The Clash, „Panama” – Van Halen, „All I Want Is You” – U2 și „If I Had a Rocket Launcher” – Bruce Cockburn. 

În urma acestei presiuni, Noriega s-a predat forțelor americane în ianuarie 1990. A fost ulterior extrădat în Statele Unite, unde a fost judecat și condamnat pentru trafic de droguri, crimă organizată și spălare de bani.

Panama și lupta cu epidemiile

Construcția Canalului Panama a fost un catalizator important pentru progresele în domeniul medicinei, în special în ceea ce privește bolile tropicale și sănătatea publică.

La începutul secolului XX, febra galbenă și malaria au reprezentat obstacole majore în calea construcției canalului, prin numărul mare de decese produse în rândul muncitorilor.

Pentru a stopa maladiile, medicul William Gorgas a depus eforturi semnificative de eradicare a țânțarilor, vectori ai acestor boli, prin implementarea de strategii de control al insectelor, inclusiv eliminarea apei stătătoare și utilizarea de insecticide.

De asemenea, s-au construit spitale și linii ferate pentru a sprijini finalizarea canalului. Inițial, acestea au creat noi probleme legate de țânțari prin furnizarea de locuri de reproducere, cum ar fi vasele cu apă folosite pentru combaterea furnicilor în spitale.

Eforturile în domeniul sănătății publice din timpul construcției canalului au fost cele mai costisitoare de până atunci din istoria americană. Serviciul de Sănătate Publică a jucat un rol crucial în acest sens: a coordonat operațiunile de carantină, a supravegheat eradicarea șobolanilor și larvelor de țânțari și a administrat spitalele și laboratoarele.

Experiența din Panama a permis îmbunătățirea metodelor de eradicare a bolilor transmise de țânțari, care au fost ulterior folosite în alte campanii din America Latină.

Traversarea imposibilă: Când un om a înlocuit navele în Canalul Panama

În august 1928, Richard Halliburton, un aventurier și scriitor american cunoscut pentru expedițiile sale neobișnuite, a realizat una dintre cele mai neconvenționale și memorabile isprăvi ale sale, traversarea Canalul Panama înot. 

Ineditul acestei aventuri a fost dat și de faptul că Halliburton a fost „tratat” ca un vas obișnuit care străbătea canalul. Astfel, americanul a fost ridicat 26 de metri printr-o ecluză până în Lacul Gatun, operațiune pentru care s-au folosit 764.554 de metri cubi de apă, aceeași cantitate necesară pentru o navă obișnuită.

O altă curiozitate a fost taxa de tranzit pe care a trebuit să o achite și care a fost calculată pe baza greutății sale corporale. Astfel, Halliburton a fost nevoit să plătească doar 36 de cenți – una dintre cele mai mici taxe percepute vreodată în istoria canalului.

Traversarea înot nu a fost lipsită de dificultăți, americanul a depus un efort fizic intens și s-a ales cu arsuri solare severe și febră musculară cauzată de înotul în condiții solicitante.

Deși este doar una dintre multele sale expediții temerare, traversarea Canalului Panama a rămas un punct de referință în istoria aventurilor lui Richard Halliburton și este menționată frecvent.

Contribuția neașteptată a lui Eiffel la Canalul Panama

Gustave Eiffel a avut un rol semnificativ în construcția Canalului Panama. Inginerul francez a fost responsabil de proiectarea primelor planuri ale ecluzelor, după ce proiectul inițial de canal la nivelul mării a fost abandonat.

În octombrie 1887, Comitetul Superior Consultativ a confirmat fezabilitatea unui canal cu ecluze de nivel înalt care oferea o soluție pentru tranzitul navelor și permitea în același timp construcția ulterioară a unui canal la nivelul mării. Deși nu era o soluție permanentă, a reprezentat un pas crucial pentru continuarea proiectului.

Philippe Bunau-Varilla a propus un sistem de bazine conectate prin zece ecluze, iar Gustave Eiffel a fost cel care a primit sarcina de a le construi. Canalul urma să aibă o lățime de 18,5 metri la bază, iar cea mai înaltă cotă a sa urma să fie de 52 de metri. Inginerul, cunoscut pentru construirea Turnului Eiffel din Paris, a fost selectat datorită expertizei sale în construcții metalice, iar lucrările la canalul cu ecluze au început la 15 ianuarie 1881.

Înainte de implicarea lui Eiffel, compania franceză condusă de Ferdinand de Lesseps a încercat să construiască un canal la nivelul mării, dar s-a confruntat cu dificultăți tehnice și financiare majore.

Deși rolul lui Eiffel în proiectarea și construirea ecluzelor a fost esențial pentru realizarea canalului cu ecluze, implicarea sa a fost limitată de falimentul companiei franceze și de preluarea proiectului de către Statele Unite ale Americii. SUA au finalizat canalul prin folosirea unei alte abordări și designuri pentru ecluze. Contribuția lui Eiffel rămâne însă notabilă, într-un moment crucial în istoria canalului.

Fraudă și eșec: Când corupția a îngropat visul francez al canalului

Scandalul Panama reprezintă unul dintre cele mai mari cazuri de corupție din istoria Franței, izbucnit în 1892 și legat de eșecul inițial al construcției canalului. Proiectul, condus de Ferdinand de Lesseps, urmărea să creeze un canal interoceanic prin Istmul Panama, însă a fost marcat de o gestionare defectuoasă, datorii uriașe și corupție la scară largă.

În încercarea de a finanța proiectul și de a ascunde adevărata dimensiune a dificultăților întâmpinate, compania franceză a recurs la mituirea parlamentarilor și jurnaliștilor, manipularea opiniei publice și câștigarea de sprijin financiar sub falsul pretext al succesului iminent. Rezultatul a fost devastator: mii de mici investitori, majoritatea francezi, și-au pierdut economiile în acest proiect falimentar.

Scandalul a provocat un cutremur social și politic în Franța. Figuri politice de rang înalt au fost implicate, ceea ce a generat o criză profundă de încredere în instituțiile statului. Numeroși oficiali au fost nevoiți să-și dea demisia, iar unele dintre personajele implicate au fost supuse anchetelor și proceselor.

Hannah Arendt a făcut referire la acest scandal în lucrarea sa „Originile Totalitarismului”, evidențiind atât corupția endemică, cât și eșecul managerial care au dus la prăbușirea proiectului. În paralel, publicații internaționale, precum „The New York Times”, au relatat pe larg evenimentele, inclusiv dezbaterile tensionate din Camera Deputaților din Franța.

Scandalul a marcat un moment de criză în politica franceză și a alimentat sentimentele de dezamăgire față de autorități și instituții. În cele din urmă, proiectul a fost considerat un eșec răsunător pentru Franța, atât din punct de vedere financiar, cât și al reputației politice a celor implicați. După colapsul companiei franceze, construcția Canalului Panama a fost preluată de Statele Unite ale Americii, care au reușit să ducă la bun sfârșit proiectul.