Cititorii au multe de învăţat de la Anne Shirley. Micuţa orfană capătă şansa de a fi iubită, acceptată, de a creşte înconjurată de familie şi de prieteni buni şi de a-şi împlini visele. Descoperind povestea ei, putem trage o mulţime de învăţăminte de care să ne folosim la rândul nostru în viaţa de zi cu zi.
1. Nu e nevoie să fim rude de sânge ca să ne iubim unii pe alţii
Anne Shirley se mută în Insula Prince Edward pentru a începe o viaţă nouă alături de o familie despre care află că nu pe ea o aştepta de fapt. Matthew şi Marilla Cuthbert îşi doriseră un băiat şi s-au ales cu o fetiţă roşcată şi aprigă ca focul. În ciuda îndoielilor şi ezitărilor iniţiale, fraţii Cuthbert nu se îndură să o trimită înapoi pe Anne. Matthew a fost cel dintâi care s-a ataşat de fetiţă şi a început să o iubească, iar sora lui, Marilla, a ajuns şi ea, în cele din urmă, la aceleaşi sentimente.
Dragostea dintre cei trei ne arată că putem forma o familie şi ne putem iubi unii pe alţii chiar dacă nu ne unesc legături de sânge. Acest adevăr deosebit de important ni se relevă pe întreg parcursul romanului. Urmărind povestea lui Anne Shirley, descoperim că eroina nu are parte de o viaţă uşoară, dar cine are, până la urmă? Nu e uşor nici să fii frate cu fraţii mei mai mici! Şi cu siguranţă aşa simt toţi cei care au fraţi mai mici!
2. Imaginaţia e un lucru bun
Încă de la începutul poveştii descoperim că imaginaţia constituie una dintre modalităţile-cheie prin care Anne abordează problemele de viaţă. Şi-a folosit imaginaţia pe când era singură şi locuia la orfelinat şi îşi foloseşte în continuare creativitatea pentru a transforma viaţa de zi cu zi într-o aventură cât se poate de palpitantă.
Următorul dialog dintre Anne şi mama ei adoptivă este unul cât se poate de grăitor:
Anne Shirley: Spune-mi, tu îţi imaginezi vreodată că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate?
Marilla Cuthbert: Nu.
Anne Shirley: Ah, Marilla, dac-ai şti cât pierzi!
Firea mult prea dramatică a Annei îi exasperează, iniţial, pe toţi cei din jurul ei, mai cu seamă pe Marilla. Dar numai până când tot dramatismul şi toată imaginaţia Annei o determină, în cele din urmă, să înceapă să scrie despre viaţa ei în Avonlea. Anne ne învaţă, astfel, că imaginaţia nu-i deloc un lucru rău. Imaginaţia dă savoare vieţii. Dă strălucire şi celei mai mohorâte zile de toamnă. Până la urmă, fără imaginaţie, nici unul din jocurile copilăriei nu ar fi fost posibil, pentru nici unii dintre noi.
3. Poţi descoperi un suflet înrudit cu al tău acolo unde te-aştepţi cel mai puţin
Diana Barry este cea mai bună prietenă a Annei. Cele două s-au împrietenit de cum au început să se cunoască. Diana venea dintr-o familie înstărită, iar Anne era orfană. Păreau să aparţină unor lumi cu totul diferite, dar apropierea dintre două suflete înrudite nu poate fi împiedicată prin nimic.
Privind la relaţia lor, învăţăm că nu trebuie să renunţi niciodată la prietenii adevăraţi. Poate că la prima vedere vă plac lucruri complet diferite, dar tot puteţi descoperi că aveţi nespus de multe în comun. De-a lungul vieţii, Anne a avut bucuria de a întâlni multe astfel de suflete înrudite care au ajutat-o să dobândească lucruri despre care nu s-ar fi gândit niciodată că sunt cu putinţă.
4. Să nu renunţi niciodată la visurile tale!
Orfană fiind, Anne avea multe visuri pe care îşi dorea să le vadă împlinite. Aproape că a renunţat, însă, la foarte multe dintre ele, numindu-le „cimitirul speranţelor”.
Viaţa mea nu e nimic mai mult decât un cimitir al speranţelor. Am citit undeva sintagma asta şi mi-o repet ca alinare în astfel de clipe de încercare sufletească.
Una dintre speranţele Annei era aceea de a avea, în sfârşit, o familie a ei, iar alta, aceea de a-şi vedea cartea despre Avonlea publicată. Amândouă visele i s-au împlinit. Văzând cât de singură era la începutul poveştii şi cât de profund i se transformă apoi viaţa, învăţăm că nu trebuie să ne pierdem niciodată nădejdea. Visurile se pot împlini, dar uneori e nevoie de un pic mai multă răbdare.
5. Uneori, dragostea adevărată e chiar sub nasul tău…
Gilbert Blythe a trebuit să aştepte mult ca Anne să-şi dea seama că îl iubeşte cu adevărat. Multă vreme, Anne l-a urât cu patimă, dar el n-a încetat niciodată să spere că fata va reuşi, într-o bună zi, să depăşească momentul cu „Morcovii”… Gilbert şi-a primit răsplata pentru răbdarea şi nădejdea lui, chiar dacă, în opinia lui Anne, un pic cam târziu…
Anne Shirley: Nu ţi-e teamă? Sunt în stare să mai sparg o tăbliţă în capul tău.
Gilbert Blyther: Mi-e mai teamă să nu sparg eu una în capul tău, Morcovi…
Întocmai cum s-a întâmplat cu Anne şi Gilbert, dragostea adevărată se ascunde, uneori, chiar în văzul nostru. Poate că-l aştepţi pe „cavalerul pe cal alb”, dar, în cele din urmă, omul de lângă tine se va dovedi a fi cel pe care-l căutaseşi toată viaţa.
