Am vorbit, într-un material precedent, despre cine a câștigat la fotbal. Am pus, de asemenea, întrebarea: cine a pierdut (la) Cupa Mondială? Și, atât cât se poate într-un articol, am trecut în zbor peste ceea ce s-a văzut în meciurile disputate.
Aș vrea să privim, acum, dincolo de competiția sportivă.
Cupa Mondială din Qatar a fost cea mai minată de suspiciuni și acuzații din întreaga istorie. Iar suspiciunile și acuzațiile nu s-au referit, ca până acum, la chestiuni fostbalistice: aranjamente cu arbitrii sau avantajarea uneia sau alteia dintre echipe. Nu, e vorba despre mult mai mult. Suspiciunile s-au legat, de la început, de încrengături vaste, politice și geopolitice, la vârf.
Această situație este de rău augur pentru viitor. Chiar dacă, printr-o intervenție divină, o anchetă totală, imparțială și transparentă ar stabili că nu a existat nici o fraudă, nici un fel de trafic de influență sau interes, nici un fel de ilegalitate sau rea-voință, CM 2022 din Qatar constituie un precedent negativ prin atmosferă și zvonistică. Dacă n-au fost aranjamente în Qatar, asta nu înseamnă că suspiciunile nu pot fi o sursă de inspirație pentru viitor.
Procedura de atribuire a organizării turneului final s-a complicat mult în ultimele decenii, atât datorită politicii FIFA de deschidere spre zonele emergente din fotbalul internațional, cât și creșterii exponențiale a „cifrei de afaceri” a unui turneu final. Țara organizatoare, pe lângă „cifra de afaceri”, beneficiază și de o expunere mediatică uriașă, de obicei pozitivă. Foarte pe scurt, procedura actuală este ca atribuirea să se facă prin votul („secret”, desigur) al țărilor din Comitetul Executiv al FIFA, vot la care se supun mai multe candidaturi. Votul are loc în mai multe runde, eliminând, pe rând, ultima clasată, până când o țară candidată întrunește majoritatea absolută a voturilor.
Pentru CM 2022, țările candidate au fost Qatar, SUA, Coreea de Sud, Japonia și Australia.
Alegațiile despre fraude se duc, înapoi în timp, până în noiembrie 2010, când la conducerea FIFA se afla francezul Michel Platini.
Se bârfește că totul ar fi început cu un dineu la Palatul Elysée, la care ar fi participat președintele Franței, Nicolas Sarkozy, Platini, emirul Al Thani al Qatarului (tatăl celui actual) și ministrul de Externe qatarez de la acea vreme. Un dineu neoficial…
La câteva zile după aceea, candidatura Qatarului pentru organizarea turneului final al Cupei Mondiale este acceptată, după ce, în a cincea rundă, a primit 14 voturi, față de 8 ale SUA. Și micul emirat începe pregătirile…
După încă niște luni, presa observă că fiul lui Platini și fiul lui Sarkozy fac cheltuieli care le depășesc bine de tot nivelul veniturilor, dar, desigur, nu există urmări…
Lucrurile nu au mers foarte lin. Qatarul a fost acuzat, periodic, de încălcări ale drepturilor omului. Desigur, asta e altă discuție, dar e foarte probabil că, în ultimul an, cel puțin, condițiile pentru muncitorii străini au fost îmbunătățite: pe qatarezi asta nu i-a costat mare lucru. Din punct de vedere mediatic, însă, opinia publică occidentală a rămas cu ideea că stadioanele de la Cupa Mondială au fost construite cu sângele muncitorilor imigranți, adică „neetic”.
În plină desfășurare a turneului final, înaintea semifinalelor, izbucnește marele scandal de corupție la Parlamentul European. Vicepreședinta PE, Eva Kaili, este arestată, alături de alți funcționari ai PE și complici, într-un fel de „flagrant”, în care proba zdrobitoare este cantitatea foarte mare (circa 1,5 milioane euro) de bani gheață, găsită în locuința sa din Bruxelles și într-o valiză cu care tatăl europarlamentarei încerca să fugă.
Acuzația frontală a poliției belgiene, care a declanșat acțiunea, este că Eva Kaili a primit sumele respective de bani de la (oficiali?) qatarezi pentru a susține poziția emiratului în Parlamentul European. Bineînțeles, Qatarul a respins categoric acuzațiile.
Ce-i drept, cu câteva luni în urmă, Kaili a susținut, într-o luare de cuvânt, „progresele” Qatarului în domeniul respectării drepturilor omului și faptul că emiratul este „un model care inspiră” țările arabe.
Presa bruxelleză și internațională a prezentat pe larg afacerea. O schiță succintă poate fi urmărită aici: https://www.youtube.com/watch?v=jZRg5y6AQR0.
Și totuși, ceva dă cu rest…
Să notăm, în primul rând, că Parlamentul este instituția europeană cu cea mai mică putere. Parlamentul nu ia decizii, doar vorbește, de cele mai multe ori în van. Dacă ar fi fost să intre România în Schengen de câte ori a votat Parlamentul eram de mult acolo! Deciziile – grele, adevărate – le iau Consiliul și Comisia.
Conform poliției belgiene, ancheta a început în urmă cu șase luni. Detonarea ei înaintea semifinalelor Cupei Mondiale și exact, dar exact!, înaintea Consiliului European de iarnă, în care temele principale erau criza energetică și situația din Ucraina nu poate fi întâmplătoare.
În afară de această stranie coincidență, povestea pare desprinsă dintr-un film hollywoodian. Eva Kaili nu era un europarlamentar oarecare. Pe lângă poziția de vicepreședinte și conducerea a numeroase comitete și comiții, Kaili are o pregătire profesională solidă și este un politician cu peste douăzeci de ani de experiență la vârf, atât în Grecia natală, cât și la Bruxelles. Este foarte greu să ne imaginăm că, activând de opt ani în PE, nu avea cunoștință despre activitățile de lobby, mai mult sau mai puțin corecte, desfășurate de tot felul de grupuri de interese pe lângă deputații europeni. Mai degrabă ne putem imagina că ea a urmat exemple ilustre și s-a încadrat într-un sistem.
Lăsăm la o parte ciudățenia că un om cu asemenea experiență ține în casă peste atâția bani cash. Sigur, în Occidentul de azi, mita în bani peșin este mult mai greu de urmărit decât transferul bancar, dar nu trebuie să fii mare mafiot ca să-ți dai seama că înainte de a primi o asemenea mită trebuie să te asiguri că poți să „speli banii” repede și „curat”.
Dacă o asemenea sumă se afla (încă) în locuință, ea trebuie că fusese primită foarte de curând. (Până aici, istoria e acordată cu flagrantul.) De ce, însă, ar fi dat Qatarul banii abia acum, când, din punctul lor de vedere, totul – și organizarea Cupei și construcția stadioanelor – fusese rezolvat cu luni bune în urmă? Desigur, niciodată nu trebuie să subestimăm prostia și lăcomia omenească…
Și totuși…
Eva Kaili (44 de ani) era etichetată în presa glossy de la Bruxelles ca fiind „glamorous”. Blondă, frumoasă, strălucitoare, ambițioasă și activă, îl are ca asistent parlamentar și, la pachet, ca partener de viață, pe Francesco Giorgi (33 de ani), un tip având „la bază” ocupația de instructor de yachting (cu alte cuvinte: mult mai tânăr, italian, sportiv, bronzat, musculos etc.). Suficient ca acest cuplu să fie în atenția tuturor paparazzi-lor europeni.
Prea bun, prea de la țară!
După opinia mea, fără a o exonera pe Kaili, ne aflăm în fața unui construct de imagine care urmărește, pe de o parte, o diversiune (orientarea opiniei publice europene către un scandal spectaculos și ocultarea adevăratei mize) și, pe de altă parte, punerea unei presiuni majore pe decidenții europeni.
Despre aceste perspective, în materialul viitor.