În mod sigur, Qatarul a acționat (începând, foarte probabil, încă dinainte de 2010), mai mult sau mai puțin legal, mai mult sau mai puțin legitim, în sensul de a fi desemnat ca organizator al Cupei Mondiale. De ce? Pentru că toată istoria micului emirat a avut drept constantă poziționarea ca interfață între cât mai mulți actori ai scenei politice mondiale. (E drept că acest rol a fost jucat și de alte entități din Golf, dar cu mai puțină determinare.)

Qatarul a fost statul islamic care a înființat un canal media global, Al Jazeera, un canal care-i asigură controlul (dacă nu total, cel puțin într-o largă arie) asupra informațiilor tranzitate în lumea musulmană.

Qatarul este un stat foarte mic, dar care deține una dintre companiile aeriene cele mai extinse din lume.

Qatarul este așezat pe un zăcământ uriaș de gaze naturale, ceea ce, în contextul actual, îi permite să joace un rol major pe piața mondială a energiei.

În Qatar se află cea mai importantă bază militară americană din regiune.

În fine, deși locuit într-o mare majoritate de sunniți, Qatarul este statul arab din Golf care are cele mai echilibrate relații cu Iranul șiit.

Qatarul este departe de a fi o democrație (de exemplu, în Emirate, există trăsături mai liberale), dar, fiind un stat mic, omogen, unitar și foarte bogat, cetățenii nu contestă regimul dinastiei Thani.

Toate aceste trăsături fac din micuțul emirat o placă turnantă (expresia este detestabilă, dar „punctul de întâlnire” e și mai și!) a intereselor globale.

(Există acest paradox al unor state mici asupra cărora marile puteri din jur convin tacit că nu trebuie invadate sau agresate, pentru că ele sunt mai utile ca teritoriu neutru, unde să poată fi purtate negocieri, mai mult sau mai puțin secrete. Elveția este un exemplu, Austria din perioada Războiului rece, un altul. Dacă mi-este permisă o aroganță, o poziție bună pentru acest statut, ar avea, acum, și România. Dar mă tem că atât politicienii, cât și diplomații noștri nu văd mai mult decât ziua de mâine.)

Să revenim! „Placa turnantă” înseamnă că banii pentru mită pot fi „qatarezi”, adică provenind din afaceri qatareze, dar este posibil (și foarte probabil) ca inițiatorii, „primum movens”, să fie din altă parte și, în oglindă, răspunsul dat „qatarezilor” să îi vizeze, ca end-user, pe „inițiatori”.

Scandalul din Parlamentul European a vizat o persoană (vicepreședinta Eva Kaili) care are mulți „urmăritori de imagine”, dar a cărei importanță politică și decizională este, cel mult, mediocră. Parlamentul, în sine, este o instanță cu puțină putere în ansamblul UE. Acuzațiile la adresa președintei Comisiei, Ursula von der Leyen, trec, prin urmare, în planul doi. Reamintim că asupra doamnei von de Leyen planează suspiciuni mult mai grave, legate de comenzile supradimensionate de vaccinuri. Mai mult, președintele Comisiei Europene este, din punct de vedere executiv, cel mai puternic om al Uniunii Europene.

Potul cel gras pare a fi, înainte de toate, gazul qatarez. Cu doar câteva zile înaintea scandalului, cancelarul german, Olaf Scholz, a vizitat emiratul cu scopul clar de a achiziționa gaze lichefiate. Qatarezii au pus condiții dure: contracte ferme, cu cantități clare, pe termen lung. În urma scandalului, nu știm cât mai sunt despuși germanii să cumpere din Qatar. Primii trei producători mondiali de gaz sunt Rusia, Iranul și Qatarul. Al patrulea sunt Statele Unite, care vând foarte scump…

În aceste condiții, „mita qatareză” pentru Eva Kaili este un mic bacșiș. De altfel, ea a fost îmbrăcată în multe interpretări sclipitoare, ca să atragă și mai mult atenția. În afara vieții personale (spectaculoase) a Evei Kaili, s-a mai insistat pe apartenența ei la grupul socialiștilor și democraților europeni (astăzi este „câh” să fii socialist). S-a evocat, apoi, ideea că mita ar fi provenit via Maroc, întrucât acesta este interesat în susținerea Uniunii Europene în problema Saharei occidentale.

În fine, cetățeanul european obișnuit știe că desemnarea Qatarului ca gazdă a Cupei Mondiale a implicat Franța și că informațiile poliției belgiene despre mită ar fi fost furnizate de serviciile secrete franceze.

Ei, omul simplu se uită la meciuri și vede că Marocul și Franța ajung în aceeași semifinală. Marocul pierde, după ce face un joc foarte slab, față de evoluțiile precedente. Apoi, în finală, Franța pierde la loviturile de la 11 metri, ceea ce e mai mult decât onorabil. Tout est perdu, sauf l’honneur!, zice o celebră vorbă franțuzească.

Săracii lumii sunt mulțumiți că a câștigat Argentina, francezii sunt mulțumiți că „s-au scos”, Qatarul e mulțumit că a organizat Cupa Mondială fără incidente și că va putea crește prețul la gaze cel puțin până la cel practicat de Statele Unite, popularii europeni sunt mulțumiți că rivalii socialiști s-au făcut de rușine, românii sunt în continuare pro-europeni, dar economia Germaniei are perspective sumbre.

Ajungând, în final, la întrebarea din titlu, vedem că răspunsul (geo)politic este greu de dat. Nu știm exact cine a câștigat Cupa Mondială, dar știm cine a pierdut-o: Europa!

La mulți ani, 2023!