Tudor Arghezi a avut și el Bastilii proprii de dat jos. Răspopitul îmburghezit (sau „gospodărit”) de la Mărțișor, între închisoarea/mănăstirea Văcărești & cimitirul Bellu, a fost un „poet total” greu clasabil, scăpînd printre toate degetele; sfidând mitul poetului romantic mort tânăr, creativ pân-la adânci bătrâneți, Arghezi a schimbat paradigma în poezia noastră modernă, în pamflet și tabletă – menționează, în continuare, Paul Cernat. Proza sa e irezistibilă  – consideră reputatul critic – în toate gamele (preferatele mele: Poarta neagră, Cimitirul…, Tablete din Țara de Kuty și Cartea cu jucării); liliputana-i revistă Bileta de papagal a lansat aproape la fel de mulți debutanți precum cenaclul lovinescian Sburătorul, iar cinismul superior l-a făcut să joace pe degete mai toate opțiunile politice în propriul beneficiu – cam ca Dali, așa… Un uriaș poet al putrefacției (da, da!) apocaliptice, al paternității domestice și al miniaturalului – mai notează Cernat.
Și, în încheiere: „ Arghezi a avut o înmormântare de șef de stat și a reușit performanța să aibă în convoiul mortuar, spășiți, crema cremei scriitorimii amergente și a activului de partid; niciodată Ceaușescu n-a mai mers așa umil în urma unui scriitor. Un scriitor care ne-a învățat să ne jucăm „de-a v-ați ascuns” cu destule decenii înainte să se ascundă el însuși:

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevastă, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.